Premiul Nobel pentru Literatură 2010
Octombrie 2010
de Sens Unic

Premiul Nobel pentru Literatură a fost atribuit în 2010 lui Mario Vargas Llosa „pentru cartografierea structurilor puterii şi pentru francheţea imaginilor prin care a descris rezistenţa, revolta şi înfrângerea individuală“. Dar Mario Vargas Lhosa este cunoscut în lume din anii şaizeci de când a publicat “Casa Verde” şi “Conversaţie la catedrală”. Nu Premiul Nobel îl onorează pe Lhosa, ci Lhosa înobilează Premiul Nobel pentru Literatură.

Este greu de descris opera lui Lhosa în câteva cuvinte. De la scurte povestiri la romane lungi, de la teatru la eseuri şi critică literară, de la “Scrisori imaginare către un tânăr romancier” la “Peştele în apă”, autobiografia ce conține povestea candidaturii la Președinția statului Peru, toate scrierile sale tratează tema vieţii absurde, tragice sau comice, dar cu scurte momente de fericire pură.

Mario Vargas Lhosa a încercat să schimbe politica ţării sale, dar a realizat că puterea este limitată “în faţa aspiraţiilor omului”, aşa că forma aleasă de el pentru rezistenţă împotriva puterii este literatura bună. Numai în ficţiune, nu şi în politică, Lhosa se simte ca peştele în apă.
.

Despre politică

“Odată intrat în politică, am făcut o descoperire deprimantă la aceste întâlniri tripartite. Politica reală, nu cea pe care o cunoșteam din lecturi și scrieri, care este în mintea și imaginația noastră – deci singura pe care o cunoșteam – ci cea care se trăiește și se practică zilnic, are puține lucruri în comun cu ideile, cu valorile, cu imaginația și cu viziunile teologice – cu societatea ideală pe care vrem s-o construim – și ca s-o spun mai pe șleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, cu solidaritatea și cu idealismul. Politica este alcătuită aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspirații, pacte, manifestări de paranoia, trădări, multe calcule, cinism cât cuprinde și tot felul de tertipuri. Și asta pentru că pe politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizează, îl entuziasmează și-l menține în acțiune este puterea: să ajungă la ea, s-o păstreze sau s-o aibă din nou cât mai repede…

Mulți politicieni intră în politică animați de sentimente altruiste – să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viața publică – dar în practica banală și obișnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar, devin locuri comune din discursuri și declarații ale acestei personalități publice pe care le folosește până -și pierd semnificația – pentru ca în final să prevaleze la el dorința de putere, crudă și adesea fără limite. Cel care nu reușește să simtă această atracție obsesivă, aproape fizică față de putere, reușește cu greu să devină un politician de succes.

Acesta este cazul meu. Puterea mi-a inspirat neîncredere, chiar și în tinerețea mea revoluționară. De aceea mi-a părut întotdeauna că unul dintre rolurile importante ale vocației mele, literatura, este cel de a fi o formă de rezistență împotriva puterii. Este o realitate care îți permite să abordezi orice fel de putere pentru că o literatură bună îți demonstrează neajunsurile vieții și cât de limitată este orice putere în fața aspirațiilor omului.”

Despre învățământ

“O reformă a învățământului – ținând cont de eterogenitatea culturală, regională și lingvistică a societății peruane – avea în vedere modernitatea pregătirii cadrelor didactice, salarii bune pentru profesori și o dotare deosebită, cu biblioteci, laboratoare și o infrastructură adecvată. Putea statul peruan, atât de sărac, să finanțeze o astfel de reformă? Firește că nu. De aceea aveam să terminăm odată cu gratuitatea nediscriminatorie a învățământului. Începând din anul trei de liceu, învățământul gratuit avea să fie înlocuit cu un sistem de burse și credite, astfel încât cei care erau capabili să studieze aveau să-și finanțeze parțial sau total studiile. Nimeni dintre cei lipsiți de mijloace n-aveau să rămână fără liceu sau fără universitate, dar familiile mai înstărite trebuiau să contribuie la educația săracilor, aceasta fiind singura capabilă să-i scoată din sărăcie. Părinții bogați aveau să intervină în administrarea centrelor școlare, determinând contribuțiile familiale.”

Despre intelectualii din Peru

“Unul dintre miturile contemporane despre lumea a treia este că, în aceste țări supuse adesea unor dictaturi despotice și corupte, intelectualii reprezintă o rezervă morală care, în ciuda neputinței lor în fața forței brutale dominante constituie o speranță, o sursă din care, atunci când lucrurile vor începe să se schimbe, țara își va putea extrage ideile, valorile și persoanele care vor putea garanta libertatea și justiția. Dar, în realitate, lucrurile nu stau așa. Peru este mai degrabă o dovadă a fragilității intelectualității și a ușurinței cu care această clasă devine vulnerabilă la corupție, cinism și arivism din pricina lipsei de ocazii, a nesiguranței, a puținelor resurse financiare, a absenței unui statut social și a incapacității de-a exercita o influență eficace.”

Despre candidatura la președinția Perului

“Dacă decadența, sărăcia, terorismul și multiplele crize n-ar fi transformat guvernarea unei asemenea țări într-un act de mare curaj, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să-mi iau o astfel de responsabilitate. Am crezut întotdeauna că scriind romane puteam să trăiesc mai multe vieți – multiple aventuri- pe care aș fi vrut să le am și nu neg că, în adâncul sufletului, acolo unde se nasc acțiunile noastre, a existat tendința aventurii care, dincolo de orice altruism, m-a împins spre asumarea politicii ca profesie.”

Despre naționalism

“Deși m-am născut în Peru….vocația mea e de cosmopolit și de apatrid, care a detestat întotdeauna naționalismul și care, de tânăr, a crezut că, dacă nu pot fi distruse frontierele și evitată eticheta unei naționalități, atunci aceasta ar trebui aleasă, nu impusă. Detest naționalismul care mi se pare a fi una dintre aberațiile omenești care a făcut să curgă cel mai mult sânge pe glob și mai știu că patriotismul poate fi, după cum scria doctorul Johnson,: “ultimul refugiu al ticălosului”. Am trăit mult în străinătate și nu m-am simțit nicăieri cu adevărat străin. Cu toate acestea, mă simt mult mai legat sufletește de țara în care m-am născut, decât de oricare alta, inclusiv cele în care am început să mă simt ca acasă: Spania, Franța sau Anglia.”

(Fragmente din cartea lui Mario Vargas Lhosa “Peștele în apă” apărută la Editura Universal Dalsi 1995)