Interviu cu Ștefan Florian
de Sens Unic

Ștefan Florian este actor, profesor și un mare povestitor, născut la Preluca Veche. Este implicat în organizarea unor evenimente culturale în școli, cafenele sau săli de teatru. Respectă tradiția, dar în același timp este iubitor de nou în artă. Îndrăgostit de teatru, poezie, dar și de satul lui natal, Ștefan Florian este unul din fondatorii asociației Șura, care a adunat artele (muzică, poezie, teatru senzorial, fotografie, pictură, olărit) la șură. Asociația Șura este o stare de spirit : întâlnire, poveste, comunicare .

Despre Asociația Șura si despre adunarea artelor la Șură.

Este o asociaţie, sigur, cu acte în regulă, cu ştampilă şi toate cele ce trebuie unei nebunii din acestea… numai că nu vrem să fie totuşi o mică instituţie pe care să o folosim doar de dragul de a o folosi sau care să ne folosească pe noi, ceva care să scoată o groază de proiecte şi care să primească bani numai pentru că sunt fonduri europene. Înainte să fie asociaţia a fost un eveniment cultural pe care l-am iniţiat şi care continuă să fie la mine în sat, mai bine zis, în grădina şi în spaţiile în care am copilărit si am crescut, din satul Preluca. E vorba de Tabăra de Arte Preluca. Evenimentul acesta adună în fiecare an artişti din toate domeniile să lucreze sau, mai bine-zis, să creeze în spaţiile neconvenţionale din sat, îi invită să cunoască satul, in funcţie de ce trăiesc, de ce simt, de ce văd, de ce cunosc acolo. E de fapt o clacă artistică, aşa cum fac şi oamenii. Ca să putem creşte evenimentul, prin a creşte nu mă refer la numărul de oameni sau la a fi extrem de cunoscut, ci ca să-l putem creşte calitativ, aveam nevoie de o asociaţie ca să putem face un proiect, să primim nişte bani, ca să-l putem ţine în picioare. Pe urmă, au venit şi alte idei, gânduri şi proiecte şi aşa a venit ideea acestei asociaţii şi numele ei. Asociaţia are trei membri: Ioana Oltean (care e iubita mea), un coleg excelent, cu capul pe umeri, cu răbdare (mai ales cu mine), foarte practică, dar şi cu viziuni sau cum să le zic… nu ştiu… cu viziune clară asupra lucrului ce trebuie făcut, viziune fină asupra artei; Camelia Oltean, sora ei, studentă la pictură, eu zic pictor deja, un om cu foarte multe căutări şi ancorată în ce se întâmplă în arta contemporană care vrea mereu mai mult decât facem şi să ne autodepăşim, şi eu. Noi trei suntem membrii oficiali ai asociaţiei, dar colaborăm cu artiştii care vin în tabără, cu oameni care vor să se implice, cu oameni care au idei; nu noi suntem singurii care facem lucrurile să meargă şi uşile Şurii le ţinem deschise. Ziceam că vrem să facem multe lucruri neconvenţionale: la şură se adunau oamenii să creeze, la şură am adunat la Preluca artişti, acum Şura o punem la dispoziţia artiştilor. Aşadar Şura este şi o stare de spirit: întâlnire, poveste, comunicare. Asta în sat.

Şura noastră e oriunde un loc de întâlnire pentru artişti, fapte de cultură, alternative culturale, un loc în care să se desfăşoare proiecte educaţionale (aici credem în altfel de educaţie decât cea pe care o oferă şcoala, dar asta e altă poveste), ecologice, sociale. Lumea are nevoie foarte mult de alternative, aşa cred, de întâlnire, de oameni care să le arate altor oameni, are nevoie de comunicare, arta şi cultura trebuie să fie deschise oamenilor, nu doar ca spectacol sau expoziţie, ci să-i primească şi în manifestare şi să-i lase să se manifeste, trebuie un pic să renunţăm la orgolii şi încrâncenare… e prea multă încrâncenare în instituţiile de artă şi de cultură, prea multă mocirlă… şi mai sunt şi artişti care nu pot să se manifeste din cauza orgoliilor altor oameni. Mi-e ciudă ca deseori începem să zicem: nu vreau să fiu aşa, când facem ceva, facem pentru că nu e bine cum se face sau aşa vedem, facem ca să fie altfel, dar aşa văd că se poate, deocamdată. Oricum trebuie să facem alternativele astea cu altă stare de spirit si altă atitudine. Şura vrea să aducă alt spirit. Şi ce e fain, e că mai sunt oameni care fac asta în toată ţara şi e bine.

Şura nu are în CV-ul ei doar tabăra, mai are şi ateliere de creaţie cu copiii din satul Jabeniţa, de unde sunt Ioana şi Cami, un sat de lângă Reghin – copiii au nevoie de artă şi de joacă şi să-i băgăm cu adevărat în seamă; prin artă îi ajuţi să se descopere şi sunt extrem de receptivi, totul este să mai lăsăm la o parte critica şi dăscălismul, sunt mult mai prezenţi decât noi- un concert pentru oamenii din satul Jabeniţa, spectacole pentru copii care s-au ţinut în Cluj Napoca, ateliere de teatru, fotografie şi reciclare creativă pentru copiii din satul Preluca Veche, un vernisaj al lui Cami în Mureş, spectacole de teatru, pe care le facem în Cluj Napoca de doi ani încoace, un spectacol de teatru la Liceul Mihai Eminescu din Baia Mare, un concert folk la şură în Copalnic Mănăştur, o expoziţie cu lucrările artiştilor din tabără, expoziţie care poate fi văzută acum în Cluj Napoca, în cafeneaua La Cizmărie. Şi avem de gând să mai facem o grămadă de lucruri… cum am adunat artele la şură? Prima dată am făcut lucrul acesta în 2008, dar evenimentul de atunci nu prea seamănă cu cel de acum. Adică, el s-a schimbat după doi ani de zile. Mi-am dorit de mic să fac teatru şi am făcut de câte ori am avut ocazia: ca elev, ca student, ca profesor, am jucat în spectacole, am făcut recitaluri, furam de ici-colo tot felul de atitudini teatrale pe care le foloseam în ce făceam eu, am prieteni actori cu care vorbeam despre asta şi încercam să fac în limita posibilităţilor şi a cunoştinţelor; apoi, satul în care m-am născut mi-e drag până la cer şi înapoi, în el am văzut de mic manifestări artistice cât se poate: jocul la şură, cântecul, povestea la clăci, la lucru, care pentru mine e teatru – oamenii la Preluca povestesc foarte mult şi de altfel, şi bunica îmi spune uneori, când vede că iar merg de acasă: „apoi ce teatru îţi trebe ţâie, nu teatru îi aici?” – ritualuri de nuntă, care din păcate nu se mai fac aşa cum se făceau când eram mic, cu staroste, cu ceatără, meşteşugul, toate făcute în rânduială, nu pentru camera de filmat, nu pentru aparatul de fotografiat, ci firesc; acestea adunate, adică dragul de teatru şi dragul de sat, m-au făcut să adun artiştii la şură, într-o clacă artistică, la îndemnul lui Ştefan Roman, actor şi asistent la Universitatea de Artă Teatrală din Mureş, care s-a implicat foarte mult atunci şi care avea idei excelente. În primii ani tabără, a mers într-un fel, dar risca să se transforme în festival, veneau mulţi oameni, au fost vreo două, trei materiale de presă unde nu trebuia să fie, şi oamenii au înţeles că e un fel de festival şi pot să vadă spectacole şi concerte. Am reluat conceptul cu Ioana şi Cami, şi tabăra acum e un eveniment care adună artişti să lucreze, artişti din absolut toate domeniile, să lucreze aşa cum lucrează omul din sat: merge în treaba lui, caută înţelesuri, vede ce se întâmplă şi creează. Actorii se inspiră din poveştile locului şi le joacă sau aduc texte pe care le adaptează la spaţiu, pictorii au inspiraţie cât cuprinde, fotografii la fel, absolut toţi. Se fac ateliere în care fiecare artist poate învăţa din arta celuilalt, în care pot găsi împreună înţelesuri şi se manifestă acolo.

Preluca- locul în care e vreme ,,bugătă” şi nu e timp

Dacă e să vorbesc despre sat, Preluca e casa mea. După cum ţi-am spus mai spus, locul în care am văzut oamenii în rostul lor, locul cu poveste, locul în care e vreme ,,bugătă” şi nu e timp, locul în care e tradiţie, dar unde nu se ţine cu dinţii de ce a fost doar de dragul că a fost şi că e musai să ţinem ce a fost, chiar dacă nu mai simţim, e locul cu oameni mândri de poveştile lor, mândri de ei, locul de unde când eram mic, oamenii coborau la târg la Mănăştur cu raniţa în spate şi din raniţă ieşea un gât de sticlă, ştim cu ce, loc cu multă poveste pentru mine, loc în care am învăţat să fiu conectat la ce e în jur şi la care am rămas conectat şi azi. Lucrurile s-au mai schimbat, dar oamenii sunt la fel de povestitori şi de primitori şi chiar fac o grămadă din lucrurile ce se făceau. Dacă te referi la eveniment, Tabăra de la Preluca mi-a schimbat viaţa pur şi simplu, nu o zic patetic, adică mi-a dat alt drum decât cel pe care pornisem. Deşi visele mele de adolescent mă îndemnau să călătoresc, să cunosc, să fac teatru, să cânt să… să nu intru în rândul lumii aşa cum ştim că trebuie să intri în rândul ei, cu toate astea, am dat la filologie şi apoi am fost profesor… a fost bine, dar nu m-a mulţumit şi mă îndepărtasem enorm de mult de mine, de cel care am fost înainte şi de cel care voiam să fiu… m-am făcut intelectual şi am început să mă cred… când mi-am dat seama mai târziu, m-am speriat. Sistemul e o tâmpenie, o zic cu toată inima şi o să o zic mereu, nu sunt de accord nici măcar cu zece la sută din ce se întâmplă. În fine… şi nici facultatea din Baia Mare nu mi-a adus nu ştiu ce satisfacţii, atâta doar că am făcut parte dintr-o trupă de teatru şi am citit câte ceva, dar de părut rău, nu îmi pare. Am învăţat că nu e bine aşa, am cunoscut oameni, personaje, am văzut şi vreo doi, trei profi mişto… bun, şi după ce am făcut prima ediţie a taberei am zis gata cu învăţământul, cu tot ce fac. Brusc, într-o zi, mă uitam pe site-ul Universităţii de Artă Teatrală din Tg. Mureş şi am văzut că mai erau locuri la teatrologie. Dar ştii cum a venit asta? Brusc… iluminare, gata… o secundă. După tabără tot tremuram, tot voiam să fac ceva, nu mai eram mulţumit, nu ştiam ce am, zici că mă vrăjise ceva… de fapt, mă şi vrăjise o fată, o studentă la actorie şi cred că, mânat de dragoste de ea, de drag de teatru, de dor de altă lume pe care o voiam, dar pe care nu o ştiam încă bine, am dat un telefon lui Ştefan Roman, prieten şi asistent la actorie la UAT şi am zis: Ştefan, înscrie-mă. El a râs bine şi a zis: ce tare! Şi m-am înscris, şi am mers la teatrologie, m-am angajat redactor la un ziar şi corector, am purtat o lungă perioadă discuţii cu familia care nu înţelegea nicicum de ce fac asta şi nu rămân la statutul meu social şi s-au întâmplat o grămadă de lucruri. Cam asta e Preluca pentru mine. Dar deşi uneori sunt departe de ea, o duc cu mine oriunde, o povestesc, am nevoie de Preluca, fără Preluca sunt singur, am nevoie de poiana aceasta ca de aer, Preluca înseamnă, poiană. Şi mi-am luat cu mine ca Păcală, uşa. Prelucanul din mine şi nu numai, ceva din mine, e foarte naiv şi are nevoie unde merge, de ceva după care să se ascundă, aşa, câteodată. Şi atunci mi-am luat uşa asta pe care, când vreau o închid şi rămân eu cu mine, mă întregesc, aşa cum mă ştiu, ca fiind de acasă. Am nevoie de uşa asta şi nu o las nici să mă baţi.

Despre săteni și cum văd ei evenimentele la Șură

În ceea ce priveşte sătenii, ei sunt angrenaţi în evenimentul acesta. Încercăm cu evenimentul să împuşcăm mai mulţi iepuri, dar pe primul loc rămâne arta. Prin intermediul ei, îşi dau mâna artişti din ţară şi uneori din străinătate, am avut deseori artişti străini prezenţi în tabără, şi stau de vorbă, stau la poveşti, fiecare cu povestea lui: artistul se inspiră, culege poveşti, îşi asumă spaţiul, trăieşte şi totul trece prin filtrul lui şi aşa se nasc: mici spectacole de teatru la şură, ateliere de teatru prin grădini, la şură, pe unde simt să le facă, fotografii cu oamenii, locurile, tabăra şi expoziţie cu fotografiile prin şuri, livezi, grădini, etc, filme cu oamenii şi satul, picturi, ateliere de muzică şi improvizaţii muzicale, adevărate jam-session-uri ţinute de cei care cântă muzică tradiţională cu cei care cântă altceva, happening-uri, performance-uri, o grămadă de nebunii… oamenii vin în tabără să stea de vorbă, nu vin ca la spectacol, vin ca la ei acasă, doar acasă la ei sunt, vin să vadă, uneori se joacă pentru ei spectacole, vin să stea de vorbă; odată a venit un vecin şi după câteva guri de horincă s-a pus pe poveste şi dimineata era încă în tabără si cei care au rămas cu el cântau: “La portiţa mândrii mele, mândrii mele, răsărit-o lighidalidomba logodilihenghel două stele” şi tot aşa tot cântecul… fără să-şi dea seama, el a ţinut un atelier şi actorii au rămas cu el şi au învăţat cântece tradiţionale. Apoi, pe copii îi aşteptăm în fiecare zi la ateliere special gândite pentru ei: ateliere de pictură şi de teatru în mod special şi le place la nebunie. Păpuşarii au făcut la ultima ediţie o poveste cu ei şi au construit păpuşi acolo, din materialele ce se găseau. Am făcut un spectacol de teatru itinerant în care copiii au avut rolul principal, iar actorii au fost personaje ce au îndrumat copiii şi i-au ajutat să facă povestea. Şi pe lângă toate, mâncarea o cumpărăm de la săteni si bucătăreasa e tot din sat. Nu e nimic care să-i scoată din starea lor, din rânduiala lor, ei îşi văd de lucrul lor, artiştii de al lor şi se întâlnesc seara, la unele evenimente, pentru că sunt evenimente la care participă cu tot dragul şi totul culminează cu jocul de şură unde sătenii vin şi joacă aşa cum ştiu ei, iar artiştii, după priceperea lor.

Despre alte tabere de același tip în țară și colaborări

Nu ştiu să mai fie vreo tabără care să adune toate artele într-un context ca ăsta şi să provoace artiştii la lucru exact aşa, dar ştiu că mai sunt evenimente asemănătoare sau care seamănă în anumite laturi şi care sunt faine de tot: există festivaluri de filme care se ţin în sate şi unde se fac ateliere, festivaluri de muzică ce se ţin în natură sau în munte, festivaluri de artă în care se promovează şi spiritul ecologic, tabere de pictură, tabere de literatură, festivaluri care promovează mâncarea sănătoasă, naturală şi ale căror organizatori fac grădini ca să fie mâncare pentru participanţi. Nu cunoaştem toate evenimentele de genul ăsta, dar ştim multe evenimente faine şi e bine că există atâtea alternative culturale. Avem un prieten care vine în tabără şi care vrea să facă o tabără la şura lui din Apuseni, o tabără doar de teatru, cu câţiva actori, în care să se lucreze, să se facă ateliere. Cu el colaborăm. Avem prieteni care îşi întind hamacele în parcuri în timpul verii şi aceste evenimente se numesc marea hămăceală şi de fiecare data se întâmplă, pe lângă datul în hamac: teatru, cântec, poveste şi astea pot fi urmărite din hamac. Relaxant şi plăcut şi o bună terapie. Şi cu ei colaborăm şi au venit în tabără ca voluntari şi s-au implicat foarte mult. Avem prieteni care fac ateliere de permacultură şi fac grădini urbane şi au înviat un muzeu cu grădinile astea şi sunt la fel, colaboratori.

Șura în lume

Au fost artişti străini, dar nu ca invitaţi. Au venit aşa cum vin şi cei din ţară, firesc, participanţi la tabără. Nu invităm oameni, e o tabără deschisă artiştilor cu sau fără diploma, ideea e să ne convingă la înscrieri; şi să ne convingă, nu trebuie să aibă un CV cât mai bogat, să fi expus la nu ştiu câte expoziţii sau să fi jucat în Hamlet. Trebuie să ştie de ce vine, să ştie că nu e festival, să vină în tabără gata de lucru, aşa cum se lucrează acolo şi de comunicare artistică, iar dacă a jucat în Hamlet, nu înseamnă că o să fie mai mare peste ceilalţi. Bineînţeles, ne bucurăm dacă vin oameni mai pricepuţi şi sunt gata să-i înveţe şi pe ceilalţi, dar nu vin să joace o piesă gata, să facă pe artiştii, ci să participle la ateliere şi nu vin în alt regim decât cel în care vin toţi. Şi s-a întâmplat să avem în tabără de la tineri artişti şi studenţi la artă şi artişti fără diplome de artist (eu nu zic artist amator, că nu cred aşa mult în diferenţa dintre amatori şi profesionişti, atâta timp cât diferenţa asta o face o hârtie), până la artişti foarte cunoscuţi. Iar străinii care au venit au aflat de tabără de pe site-ul couchsurfing şi a venit un actor din Brazilia, care călătorea prin Europa, două artiste din Franţa care făceau aşa, o excursie cu stopul prin lume, pe la evenimente culturale şi făceau un film documentar şi s-au oprit în tabără pentru două, trei zile, şi au rămas toată perioada. Ne-au spus că e unul dintre cele mai tari evenimente la care au participat şi asta ne-a bucurat; apoi au mers spre Asia… au mai fost trecători, ba din Israel, ba din Franţa…

Este importantă continuarea tradiţiei, nu păstrarea ei

Cred că e importantă continuarea tradiţiei, nu păstrarea. Nu ai cum să păstrezi tot şi nu sunt de acord cu asta. Tradiţia se naşte şi se transformă în funcţie de mentalităţile sociale, în funcţie de evoluţie, în funcţie de o grămadă de alte schimbări. Ar fi culmea să se păstreze tradiţia măritatului fetei, înainte de a fi majoră, numai că aşa e tradiţia. Pentru că era o tradiţie asta. Tradiţie este orice lucru care se repetă, după părerea mea, orice lucru pe care o comunitate şi-l asumă, crede în el şi îl repetă, dar acel lucru se transformă în acelaşi timp. Câte nu erau în tradiţie care astăzi ar însemna încălcarea drepturilor umane? E drept, nu mai există nici cântecul aşa cum exista, dar nu mai există nici faptele care făceau cântecul să se nască. Sunt cântece de război, de înstrăinare, de singurătate, astea s-au născut când a mers feciorul sau bărbatul în armată şi l-a cântat femeia rămasă singură acasă şi nu mai ştia dacă îi vine soţul sau feciorul. Orice ar fi şi oricum ar fi, omul are nevoie de ceva ritualic în viaţa lui şi prin urmare, de aici se naşte şi tradiţia. Nu cred că tradiţia o să moară, că nu are cum. Sunt lucruri care devin tradiţie aşa cum cred cu toată tăria că tabăra pe care o facem a devenit tradiţie. E un fapt asumat şi de săteni şi de cei care vin din afară, de o comunitate care se învârte în jurul ei, şi atunci devine tradiţie şi o să continue atât cât o să fie nevoie, după care, probabil, se va transforma în altceva. Că dispar nişte valori, nişte lucruri, asta e drept şi nu-mi place nici mie; dispar nişte tradiţii, dar se nasc altele şi ce e mai bine, e că se continuă cele de demult, în altă formă. Nu ştiu dacă reuşesc să exprim cum vreau ceea ce vreau să spun. Poate sună ca şi cum m-aş contrazice. Nu vreau să dispară casele de lemn, nu vreau sa dispară cântecele, dimpotrivă, ţin să fie cunoscute şi ţin să facă parte din viaţa mea cel puţin, dar şi din viaţa altor oameni, nu vreau să dispară lucrurile astea frumoase de care avem nevoie, dar ele nu trebuie salvate doar că e o modă şi acum cineva ne-a spus că ele au valoare. Cam aşa facem. Până acum, le-am vândut toate că ne-au spus unii ce e bine, acum vin aceiaşi să ne spună că sunt bune şi le cumpărăm noi înapoi şi uite ce prostii. Ele trebuie asumate, simţite, făcute cunoscute,oamenii trebuie duşi în context. Deci da, e importantă păstrarea tradiţiei, dar la la acest nivel, al înţelegerii ei, al înţelegerii faptului că au un rost şi al înţelegerii rânduielii. Cunosc oameni care fac case din lemn şi pământ şi fac lucruri frumoase din mână şi cunosc meşteşugari o grămadă. Poate că sunt altfel modelele, altă inspiraţie au cei care le fac, dar au preluat foarte mult din ce făceau bătrânii noştri. A opri tradiţia numai de dragul ei sau a face tradiţie numai de dragul ei, cred că duce la kitsch. Hai să arătăm că avem şi apoi facem o grămadă de chestii care numai autentice nu sunt: hori care nu mai sunt hori, feştele cum zice bunica, sau mai zice că îi lucru “care nici pute nici mniroasă”, la care adăugăm ca şi condiment nişte focuri de artificii şi nu mai ştie nimeni ce e: bâlci sau tradiţie? Cred că şi asta e tradiţie, pentru că a devenit tradiţie, vrem nu vrem. Dar nu mai e autentic. Dar ca să avem autentic, trebuie să ne cunoaştem, să ştim cine suntem, să ştim ce vrem şi atunci facem lucruri autentice care nu cred că trebuie să fie exact ca şi alea pe care le făceau bunicii. Nu înseamnă că nu trebuie să avem un patrimoniu, că nu trebuie să le scriem, să le strângem şi dacă ni se potrivesc, putem să le trăim. Dar trebuie să simţim că sunt ale noastre. Dacă nu le simţim facem prostii, că e la modă să fii aşa şi punem un car afară , roata o punem pe perete şi în faţa casei aşternem nişte pitici şi o Albă-ca-Zăpada prin gazon. Eu ador casa de lemn şi treptele de piatră şi găbănaşul ce-l am acasă şi vreau să trăiesc în felul ăsta. Mai bine oferi şansa unor oameni, să cunoască nişte lucruri de acestea, şi atunci ei o să le înţeleagă şi o să şi le asume dacă o să le placă şi o să le trăiască. Şi uite aşa, o să se continue tradiţia. Şi mai e ceva: ca să fie tradiţie, trebuie să naştem cântece, strigături sau să ni le asumăm pe cele care sunt, dar asta înseamnă un pic de modificare. Aşa că, ar trebui să mai adăugăm nişte cântece, nişte lucruri, nişte chestii meşteşugite, nişte vorbe şi atunci tradiţia rămâne. Nu mai compune nimeni un cântec, nu mai inventează o strigătură şi nu cred că se întâmplă asta nu pentru că nu ar şti, ci pentru că nu mai ştim să ne jucăm. Oamenii ştiau să se joace, noi nu mai suntem prezenţi şi spontani şi ne e frică. Ne raportăm la tradiţie ca la ceva care a fost şi o punem acolo în muzeu şi ascultăm, privim, ne uităm, vorbim de ea şi mergem la lucru. Ia hai să ne dăm libertate, hai să fim mai jucăuşi, hai să fim prezenţi, hai să nu ne fie frică şi hai să cântăm când vedem că se taie pădurea, hai să spunem asta, hai să ironizăm, hai să fim spontani şi să spunem ce ne doare, avem limbaj nu trebuie decât să-l folosim… atunci se va face tradiţie sau se va continua tradiţia. Dacă vom cânta, se va continua tradiţia cântecului, asta e tradiţie, nu un cântec în sine, ci faptul de a cânta. Că nu e tradiţie să tăiem toate pădurile şi să facem proiecte ca să meargă trupa de dansuri a comunei în străinătate sau să facem folclor pe scenă, dar să nu simţim cântecul care zice despre cât era de bine cu mândruţa langă mine, prin codru. Nu sunt împotriva proiectelor, dacă facem un proiect ca să luăm bani; să ne acoperim casele cu paie e bine, dar dacă nu simţim asta, şi o facem numai pentru că sunt proiecte, e rău. O să se simtă, şi paiele o să stea pă casă de tătă mninunea.

Joaca de-a școala

Nu am vrut să devin profesor neapărat, dar mi-a plăcut cât am fost profesor. Poate o bună parte m-am minţit că îmi place, mai ales spre finalul perioadei în care am fost profesor. Să lucrez cu elevii mi-a plăcut foarte mult, îmi place şi acum să lucrez cu copiii şi să joc teatru pentru copii. Dar, încet, încet, am văzut o grămadă de mizerii în sistem şi toate au culminat cu o participare a mea la o corectare de lucrări la un bacalaureat, unde am văzut sute de lucrări copiate cuvânt cu cuvânt şi unde nu am avut ce face. Când am atras atenţia, împreună cu o profesoară, singurii care am luat atitudine dintre toţi cei care se plângeau că aşa nu se mai poate, – eram deja obişnuit cu văicărelile profesorilor care nu făceau nimic, oricum ca să schimbe ceva, ori din frică, ori din … nu ştiu de ce, aşa sunt obişnuiţi să o facă o grămadă pe victimele – am fost făcut în fel şi chip, am ajuns la televiziune şi în presă cu cazul ăsta, în fine, am rezolvat ceva… am atras atenţia asupra sistemului. Ce să mai zic: eram chemat în biroul directorului că am plete, că am blugi, că le-am zis elevilor că dracu şi cu Dumnezeu sunt fraţi – vorbisem cu o zi înainte despre Bogumil în opera lui Blaga şi a auzit o bibiotecară şi i-a spus directorului, care a ţinut să-mi atragă atenţia – că de ce am mers cu elevii afară aproape de râu şi că orele se fac în clasă, dar ora de lângă râu a ieşit excelentă… idioţenii de astea de care mi-e silă. Şi au rămas încă în metehnele profesorilor. Să-i cerţi pe adolescenţi că se sărută şi apoi să le vorbeşti de poezia erotica… da ce ar trebui să facă nişte elevi la şaptesprezece ani? La un moment dat, cred că aş fi rămas în învăţământ pentru că nu mai îmi doream ce mi-am dorit şi mă resemnasem oarecum. Intrasem întreg în asta şi nu mai îmi dădeam seama că nu sunt mulţumit, că am frustrări, că nu sunt eu. Dar cu copiii mă joc şi azi în ateliere, fac teatru cu ei, pentru ei, mi-s dragi că sunt sinceri şi putem zice că e şi asta o formă de învăţare. Mi-ar plăcea să fiu profesor într-un altfel de sistem: fără note, fără catalog, fără ca elevii să stea unul în spatele celuilalt, un sistem în care îi înţelegem şi îi cunoaştem, un sistem în care îşi pot valorifica cu adevărat aptitudinile. Un sistem în care au voie cu adevărat să se exprime, nu să îi imite pe profesori şi să nici nu-şi mai dau seama că nu sunt sinceri ei cu ei. Un sistem în care joaca ar conta cu adevărat, că e mare lipsă de joacă şi joc. Ne luăm atât de mult în serios!

Artele adunate la Șură

O grămadă: teatrul cu spectacole de teatru la şură şi în aer liber, ateliere de teatru de umbre, ateliere de teatru senzorial şi teatru-labirint, teatru de păpuşi, performance, teatru itinerant, improvizaţii şi jocuri de iniţiere în actorie; muzică şi dans – joc de şură, muzică tradiţională din Chioar şi Maramureş, ateliere de capoeira (muzică şi dans brazilian care îşi are originile în dansul sclavilor de pe plantaţii), ateliere de improvizaţie muzicală cu instrumente tradiţionale româneşti şi afro-braziliene, muzică în spectacolele de teatru, mici concerte la focul de tabără; pictură şi fotografie – ateliere de fotografie la găbănaş, ateliere de fotografie prin sat, ateliere de pictură, picturi şi fotografii făcute individual, toate culminând cu expoziţie în şură şi prin grădini; instalaţii în pădure din materiale care se găseau pe acolo; film documentar cu sătenii, prezentat lor şi nu numai, film documentar cu tabăra, film de animaţie cu instalaţie sau instalaţie în film de animaţie; olărit şi ceramică şi expoziţie; happening, performance… şi toate au comunicat.

Teatru senzorial

Este o formă de teatru care te face să fii mult mai prezent decât în teatrul convenţional. Te provoacă la mult mai multă joacă, e mult mai intens. Dacă în teatrul convenţional eşti spectator, vezi, gândeşti, uneori ai rămas în urmă pentru că ţi s-a părut nu ştiu cum o scenă şi cu gândul eşti la ea sau te pierzi în analize, aici ai parte de trăiri mult mai autentice şi toate simţurile îţi sunt activate, nu doar văzul. Legat la ochi poţi să vezi, să miroşi, să auzi şi să asculţi, să simţi cu mâinile, cu umerii, cu trupul… să nu te gândeşti că se trece dincolo de nişte limite, e greu să te fac să înţelegi din vorbe. Închide ochii şi lasă-te dusă… un gong, sunete de ploaie sau de vânt, versuri, simţi o bucată de portocală că îţi trece pe la nas şi o nucă te îmbie să o mănânci. Toate sunt dintr-o poveste. Dar eu te îndemn să îţi imaginezi cum e să simţi toate astea. Trebuie să le trăieşti. Eu nu am înţeles, cred, perfect, niciodată, ce e teatrul sensorial şi nu înţeleg nici acuma perfect, dar aşa bine îl simt şi aşa mult îmi place! La început vorbeam numai tâmpenii: că e un fel de terapie, că e ca şi teatrul radiofonic (astă impresie nu mi-a lăsat-o doar mie la început, ci şi altor performeri), dar descopeream încet, încet, mai mult şi mai mult. Te provoacă şi la multă joacă. În teatrul senzorial, trebuie să fii prezent şi să te foloseşti de ce se întâmplă, de ce ai atunci, să oferi spectatorilor emoţie şi stări din ceea ce ai. E foarte multă creativitate şi extrem de multă comunicare între performeri în primul rând, care împreună comunică ceva spectatorilor. Ce ţi-am descris până acum e despre poezia senzorială. Dar corect e să vorbim despre teatrul sensorial-labirint. În spectacolele de labirint, spectatorul are parte de o adevărată aventură. Merge într-o călătorie şi nu prea ştie unde merge sau cum va merge, şi toate îl iau prin surprindere, aşa cum te ia şi viaţa. Întâlneşte personaje, situaţii, arhetipuri, i se întâmplă lucruri şi el le trăieşte. Povestea e acolo pentru el, el nu are decât să o trăiască, nu să o vadă, să se bucure de ea, să reacţioneze, să se abandoneze. Odată intrat, parcurgi un drum de la un personaj la altul, de la o stare la alta, intri în poveste şi ieşi de acolo cu înţelesurile tale, cu trăirile tale. Şi e plin de joc şi de joacă.

Cum a început teatru senzorial?

În Cluj fiind, acolo stau, am văzut într-o zi un anunţ pe net, că va fi un atelier de teatru senzorial. Asta era în 2012, prin noiembrie. Eu, fiind doritor de a face teatru, nu ştiam bineînţeles cu ce se mănâncă, am zis că vreau, numai asta aveam în cap, să fac mai mult decât făcusem… nu reuşisem oricum să termin facultatea de teatrologie pentru că era prea costisitor, a doua facultate se plăteşte, iar eu vreau să joc, nu să fiu critic. Şi am mers. M-a atras în primul rând că atelierul era ţinut de un actor profesionist şi asta m-a făcut să vreau mai mult. Cel care a venit cu teatrul senzorial-labirint în Cluj este Adrian Ciglenean, cel care a şi adus în România conceptul de teatru senzorial-labirint şi cu care am făcut multe ateliere şi spectacole la Cluj, dar şi la Baia Mare. Adică, sub îndrumarea lui. A fost altceva decât mă aşteptam la început, dar după câteva exerciţii, mi-a plăcut ceva, cred că mi-a plăcut de Adi mai întâi, adică nu am văzut un om care să se dea în stambă că e artist. Mie mi-e frică de oameni de ăştia. Apoi am tot descoperit , timp de o jumătate de an nu am înţeles ce fac, dar mi-a plăcut şi acum cred că înţeleg. Am avut şi un atelier anul trecut, la Babadag, cu cel care a adus în Europa acest gen de teatru: Iwan Brioc. Un om care ştie să te îndrume atât de frumos! A fost o săptămână de ateliere cu omul acesta, care s-a încheiat cu un spectacol foarte, foarte bun şi intens! Alte amintiri: era să iau bătaie în timpul unui spectacol în Cluj Napoca, la festivalul Peninsula. Eram primul performer şi eram un fel de îmbinare între rocker şi Păcală, un rocker cu suflet de Păcală şi mă numeam Ivan de la Ivan Turbincă. Rockerul Ivan. Eram îmbrăcat în negru, cu un lanţ pe la şold şi unui spectator care intra în labirint nu i-a plăcut de mine, nu a înţeles ce se întâmplă, a crezut că mă agaţ de el şi m-a ameninţat. Mi-am zis: dacă o iau, sunt slab. Şi l-am calmat cu poveşti, şi după a venit la mine şi şi-a cerut scuze. Altădată, am jucat rolul unui cerşetor hippiot, un spectacol de noapte, şi către miezul nopţii m-au înconjurat vreo patru cerşetori cred, crezând că le-am luat locul sau poate aveau pe cineva de pus acolo la cerşit sau erau nişte tipi care voiau “să mă facă de bani” şi atunci am dat semn următorului performer care m-a salvat din situaţie. Deja tremuram şi îmi era frică, nu ştiam ce să le zic şi eu făcusem bani pentru că lumea care trecea mă lua drept cerşetor şi cred că le eram simpatic: cântam la muzicuţă, eram îmbrăcat colorat şi povesteam cu toată lumea. Şi în vreo două ore, m-am trezit cu patruzeci şi ceva de lei. Am multe amintiri frumoase din spectacolele de teatru senzorial labirint. Un spectacol foarte intens de care-mi aduc aminte cu drag, a fost la Preluca. O poveste care a angrenat actori, artişti plastici, muzicieni, voluntarii cu hamacele – un hamac imens agăţat sus într-un copac îi făcea la sfârşitul drumului pe spectator să zboare- o poveste frumoasă.

Sunt importante jocul şi joaca în viaţa?

Uaiaiaiai, şi încă cum!!!!
Odată, treceam prin centrul Clujului, asta era acum vreo doi ani şi era ceva proiect al unor tineri sau al unei comunităţi religioase, nu mai ţin minte, şi oamenii aceia puseseră o grămadă de hârtii pe jos, aşa ca un coridor, erau mari, şi acolo trebuia să scrii ce crezi că lipseşte societăţii de astăzi sau ce ar trebui să se promoveze, ce ar trebui să se întâmple ca lumea să fie mai bună, ceva pe acolo… şi toată lumea scris: iubire, bunătate, credinţă, înţelegere. Eu cred că din toate acestae există câte ceva şi lumea iubeşte şi fiecare om iubeşte şi trece prin iubirile lui, sunt buni, credinţă au, slavă Domnului, dar le lipseşte jocul. Atât de mult se iau în serios!!!! Profesorii se iau în serios, preoţii se iau în serios, la muncă ne luăm în serios, pe mine mă distrează atitudinile corporatiste ale unora sau de birou, sincer, cu acelea merg şi acasă. E un joc mult prea serios, oamenii se duc cu măştile astea acasă şi pe drum. Jocul te face să te conştientizezi, să te bucuri, ce naiba, să fii prezent. Chiar dacă ne facem că suntem serioşi, chiar dacă punem măşti, de fapt jocul e destul de naşpa că suntem prea serioşi în el. Atât de mult ne credem! Dacă am fi mai relaxaţi, am face mult mai multe lucruri. Nu am mai ţine cu dinţii de ce trebuie să rezolvăm, ne-ar amuza propria persoană… tu ştii cât îmi vine să râd de mine, când mai văd câte o poză de când eram prof? Aiaiai, dar tot eram pus pe şotii şi colegii îmi ziceau că îs neserios, aşa mai în glumă, mai erau şi atunci oameni cu care mă simţeam foarte bine şi noroc că nu ajunsesem în ultimul grad de seriozitate. Cu jocul faci o grămadă de treabă. Acum e şi o diferenţă , că jocul te cheamă la mai multă implicare şi joaca e mai superficială poate. Dar sunt necesare amândouă. Prin joc trăieşti prezentul, joaca te detaşează, cred, un pic de tine şi te face să te vezi. Te face să te vezi cât poţi fi de enervant când eşti prea serios.

Despre modele și proiecte de viitor

Nu am modele, nu vreau să fiu ca cineva. Învăţ din ceea ce văd, iau de ici., iau de colo şi adaptez. Adică mă formez, cred, după ce văd şi ce învăţ dar nu îmi e cineva model, cineva după care să mă ghidez…dacă lucrurile ce le văd la cineva îmi plac, cu siguranţă mă şi formează cumva sau îşi pun amprenta asupra mea. . . iei de ici, iei de colo şi fără să îţi dai seama, te influenţează. Dacă te fascinează ceva, îşi lasă din nou amprenta asupra ta. Păcală, uite, acesta e tare de tot şi îmi place, uneori sunt ca el. Bunicii mi-au dat multe de tot, oamenii cu care am intrat în contact, lecturile, am învăţat din nişte lucruri, m-am format… dar nu îmi place ideea de a folosi în discursuri citate: “după cum zicea nu ştiu cine… “… cam aşa e şi cu modelele. Eu vreau să mă trăiesc pe mine, nu pe alţii

Nişte spectacole pentru copii, un spectacol pentru cei mari, am avut o idee la Preluca şi vreau să o realizez împreună cu prieteni care sunt şi actori în Bucureşti, ar fi un spectacol mai altfel pentru copii, să continui teatrul senzorial labirint, să realizăm câteva proiecte cu ŞURA, în vară organizăm marea hămăceală, proiectul celor cu hamacele de care ţi-am zis şi care va fi in parcul din Cluj şi va fi un eveniment cu teatru şi concert şi mai sunt câteva lucruri pe care nu le spun pentru că nu îmi place să le spun dinainte, nu le pot păstra dacă le zic, sunt povestite, poate e o superstiţie, aşa că mai bine le păstrez. . .

Fotografii de Slviu Ghetie