Doar Delta
text: Ioana Bursan
fotografii de Alex Tomazatos
Dinspre Rosetti, o potecă dublă prin nisipul pădurii leagă Sfiștofca de celelalte sate de pe grindul Letea. Ce pădure! Trunchiuri întortocheate ieșind din nisip. Frunze de plopi foșnind. Cătină și soc și vie sălbatică! Printre crengi, vântul șușotește de parcă tocmai am ratat un eveniment colosal!…
Măsurat în ani geologici, pământul acesta este foarte tânăr. Pe vremea lui Ștefan cel Mare, marea ajungea până la cetatea Chiliei și Chilia Veche de astăzi. Abia câteva secole mai târziu, după 1800, se configura Sfiștofca, un sat de pescari lipoveni așezat între brațele Chilia și Sulina, lângă buza mării. Dar cum marea se îndepărtează constant, mulți dintre urmașii pescarilor Sfiștofcăi de atunci s-au mutat la Sf. Gheorghe, la Sulina sau mai departe. În locul lor au rămas mici dâmburi, inobservabile, de pământ: foste case doborâte de vânt și de animale. La ultima înmormântare din sat, domnul Postolache spunea că de când s-a mutat aici, de aproximativ 15 ani, a participat la peste 30 de înmormântări.
- Şi iarna?…ce faceti? – îl întreb pe domnul Postolache, un pictor maramureșan care s-a mutat în Sfiștofca de vreo 15 ani. Octav Postolache pictează și desenează adesea biserica lipovenească din centrul satului și văcuțele lui tanti Irina…
[îmi arată un stol de pelicani]
- Eu spuneam aşa [când mă întreba cineva]: domnule, în deltă este următorul fenomen: E viaţa grea… îs 365 de zile… mai mult de 300 de zile sunt oribile… grele. Dar sunt vreo 30, 40 de zile atât de bune!… dar zice – ce înțelegi tu printr-o zi bună?… Ia uitați-vă acolo!…[arată înspre stolul de pelicani]. Eei, și când vezi chestia asta, cele 30, 40 de zile fac cât toate celelalte. Şi atunci când vine cineva la mine, și asta e o zi bună. Ia uite, acum se văd mai bine pelicanii!
…Oare gradul de apropiere umană crește invers proporțional cu mărimea unei comunități? Cu alte cuvinte, cu cât sunt oamenii mai puțini, cu atât distanța dintre ei este mai mică? Aici oamenii locuiesc neobișnuit de aproape unii de alții, chiar dacă între casele lor sunt alte case – goale…
Este al patrulea an în care mă reîntorc în aceste locuri. A fost un adevărat proces de apropiere: greoi, aparent descurajator la început, plin de dileme și întrebări. Pe Pasageră (vaporul care leagă Tulcea de deltă), îmi făceam câte o poză de obicei, ca să îmi analizez expresia. Mă surprindeam cu o față schimonosită de îngrijorare și cu ochi întrebători: Încotro mă îndrept din nou? De ce fac asta? În fond, de ce mă aflu eu pe vaporul acesta, în drum spre pustie, când aș putea fi la ora asta pe o terasă cu prietenii mei? …Pe urmă invariabil, la plecare mă urneam greu, nemaidorind să mă întorc în lumea mea.
Pășind în Sfiștofca, provocarea cea mare a fost să îi întâlnesc pe oamenii aceia pe care nu îi puteam zări la început, dar a căror prezență o simțeam acut. Case răzlețe. Cea mai mare parte a lor părăsite, oameni când și când pe uliță și o superbă biserică lipovenească domnea în tăcere.
Multe feluri de călători cutreieră delta: pescari de pasiune, plimbăreți desculți cu cort în spate, caiaciști, străini în tranzit pe Dunăre în vapoare de lux, investitori, anteprenori, jurnaliști, vânători (până în 2011!), botaniști, ornitologi, biologi, sociologi, antropologi, artiști, ecologiști, ong-iști, profesori, studenți, aventurieri, călători de toate soiurile poposesc aici curioși.
Printre aceștia, sunt și eu un soi de căutător; un căutător de sine, poate, printre străini.
Ca să străbat până la ei, a trebuit înainte să înfrunt noul spațiu, cu toate provocările lui: vântul puternic, țânțarii, tăunii, arșița, terenul arid, distanțele prea mari, lipsa mijloacelor de transport, setea; dar și prejudecățile și propriile mele stări, de disconfort de singurătate, de teamă.
Fragment din Jurnalul de teren, 2011
25 iunie, C.A. Rosetti
Se tot ia curentul. Mă gândeam că e cam devreme să rămân fără curent. Dacă e urât afară, nu pot face nimic altceva decât să scriu sau să citesc. Și dacă mi se duce bateria de la laptop…asta e…
Afară se aud zgomote ciudate de la vânt. În fereastra mea lovește o creangă. Mi-e teamă.
26 iunie, C.A. Rosetti
Ora 16.11
Nu am mai ieșit din sat. Nici în Letea, nici în Sfiștofca, de două zile încoace vântul m-a oprit să mă mișc. Vâjâie în continuu. Mă înspăimântă.
Ora 19.00
Nu pot pleca niciunde. Vântul mă ține pe loc.
Azi la prânz n-am mai putut să mănânc pește. Am înfulecat pateul meu vegetal. Ar trebui să mai fac comandă la pateu.
…….
În beton sunt scoici. Și în pământ. Se văd scoici. Într-adevăr, nu se face noroi. Nisipul se comportă bine la umezeală. Apa se absoarbe repede. Sunt bălți, dar nu m-am noroit.
9 iulie 2011, Cardon
Din păcate trebuie să întrerup. Nu peste mult vine cursa și ar trebui să fac bagajul. Mergem în SFIȘTOFCA.
Dar despre Șfiștofca – cea îmblânzită în final, despre deltă și mai ales despre locuitorii ei, îmi este greu să scriu. Văd, în cazul ăsta, mai degrabă partea limitativă dintr-o descriere.
Ce să arăți, ce să zici, în fond? Înspre cine și înspre ce să întinzi degetul arătător? Ce să lași deoparte, ce să aduci la lumină? Și mai ales – cum să spui?…
Nu pot decât să mă întorc constant la cuvintele – vechi de-un secol și încă valabile – ale gigantului Antipa:
Vieața pescarului din baltă oricât de simplă ar fi ea, nu este numai o vieață animalică, care să poată fi explicată numai prin pornirile sale fiziologice și din lupta cu condițiunile speciale ale mediului pentru a și le putea satisface; el este din contră, o ființă – deși naivă și sfiicioasă, însă inteligentă și cu mult superioară în această privință multor altor categorii din populația noastră – cu o minte ageră și cu un simț de observație și pricepere a naturii foarte dezvoltat, datorită unui contact intim și unei lupte continue cu elementele ei. O asemenea ființă are dar o vieață sufletească cu mult mai complicată, care pentru a putea fi studiată cere un timp mai îndelungat și pentru a fi caracterizată un talent deosebit.
1 Doar delta este mesajul unui stencil imprimat cu albastru, pe o bancă în portul din Tulcea (în mai 2014).
2 Fragment dintr-o discuție cu domnul Postolache, 2011
3 Grigore Antipa, 1916
