Interviu cu Florin Vidamski și Mihaela Panainte despre IONA în Salina Turda
Sens Unic, aprilie 2014

Spectacolul IONA după textul lui Marin Sorescu a avut premiera în 19 octombrie 2013.
De atunci se joacă lunar, iar acestă discuție cu Florin Vidamski și Mihaela Panainte s-a petrecut în aprilie 2014, după aproape 10 reprezentații ale spectacolului.

Florin Vidamski

Cum e să joci într-o salină?

Întâlnirea cu un asemenea spațiu te îngrozește într-o oarecare măsură și, într-o altă măsură, te provoacă…la a găsi o soluție de a comunica cu el și de a-l…nu neapărat de a-l îmblânzi, ci de a căuta o modalitate de a te adapta, tu însuți, la acest context neobișnuit și dificil.Când te afli într-un asemenea spațiu, te poți pierde ușor ca actor și ceea ce faci tu acolo concură de fapt cu ceva absolut incredibil și uluitor!

A fost un fel de concurență cu spațiul în a atrage atenția spectatorului?

Da, dar această concurență o leg mai degrabă de o integrare în el… ca pe un sprijin pe care eu încerc să-l găsesc în acest spațiu, astfel încât ceea ce fac eu să devină mai puternic și mai credibil. Pentru că într-un spațiu ca acesta e foarte greu să fii credibil. Nu ai pânză sau carton sau mai știu eu ce construcție din butaforie în spatele actorului; nu există mobilă, nimic din ce aparţine unei scenografii, pe care o vezi pe scena unui teatru. Este foarte dificil acest raport cu decorul natural imens, autentic, care poate să pună în evidență lipsa ta de autenticitate.
Căci nu ai cum să ții piept unui spațiu uriaș, să te confrunţi cu el, și, atunci, singurul lucru pe care poți să-l faci, ca actor, este să găsești un contrast. Salina are o forță, care copleșește orice spectator, înainte ca eu să apar… Iona de pe plută nu trebuie, deci, să contracareze această forţă, ci să o accepte…aşa iese în evidenţă fragilitatea lui…dimensiunea unui om rătăcit în lume…aflat pe drumul căutarii de sine, al propriei identități.

Este Iona un necredincios sau mai degrabă un om disperat?

Nu știu ce să zic…depinde din ce perspectivă privești. El ajunge la limita absolută a propriei neputinţe, la limita sa, ajunge să nu mai spere în salvare, iar această salvare este egală, într-un sens metaforic, cu învierea. Această deznădejde absolută, el și-o exprimă printr-un pasaj genial – cel în care se aseamănă cu un Dumnezeu, care nu mai poate învia și care nu mai are nici glas să urle până la ceilalți, pentru a le spune că învierea se amână pentru o dată viitoare – iar aceasta cred că este exprimarea stării și a neputințe lui. Nu cred că persiflează o forță superioară sau intervenția divină sau lipsa intervenției acesteia, ci pur și simplu cred că este apogeul deznădejdii lui, a lipsei de încredere în sine și în puterile lui omeneşti.

Ce caută Iona, de fapt? Și tu crezi ca Iona a “răzbit la lumină”- așa cum speră la finalul piesei? Crezi că acest lucru s-a întâmplat?

Doreşte să înțeleagă, să se înțeleagă și să cunoască mai mult decât poate un om să cunoască. Poate caută un răspuns la întrebarea – Ce-a fost atunci? – Înainte de a se naște… Înainte de a se naște el, de a se naște ceilalţi…de a se naște Totul. Dar asta dă naştere altor sute de întrebări…

“Răzbim noi cumva la lumină” reprezintă, din punctul meu de vedere, o treaptă mică, dar importantă, pe scara evoluției spirituale, o mică ascensiune. Pentru noi, acest final înseamnă că, după toate încercările eşuate și după această luptă cu sinele, el…își mai dă o șansă, şi nu oricare, ci una îndreptată spre lumină.
Este un moment de conştienţă, în care se naşte o nevoie spirituală şi, astfel, se face o proiecţie, ce devine necesară, pentru un viitor, poate, mai bun. Existenţa lui Iona dobândeşte un sens mai profund.
Înainte de acest moment, Iona ajunge la o revelație; după situațiile delirante prin care trece – disperarea provocată de captivitate, căutarea soluțiilor pentru a se elibera, neputinţa, limitarea, abandonul, uitarea – el ajunge, totuși, la o revelație interesantă: că el este chiar el! Adică el…se recunoaşte. Adică él este Iona şi Iona este el. Aceasta este o revelație puternică. Se acceptă, în sfârșit, pe sine. Se acceptă aşa cum e: singur şi fragil, dar conştient de asta. Își acceptă propria fragilitatea și dimensiunea lui umană…asta mică de om – pe care noi, cu vanitatea noastră și egocentrismul nostru, o ridicăm la un nivel egal cu universul și avem senzația că putem să facem şi să desfacem totul – acceptă condiția asta a lui mizerabilă, frumoasă, minunată, nenorocită… Din acest moment, trăirea sa, existenţa sa primeşte o nouă calitate. El descoperă că era atât de îndepărtat de el însuși și de propria lui viaţă, că nu era capabil să o accepte. Când a realizat – „Eu sunt Iona” – pornește, deja, pe un nou drum, care are ca declanşator acest moment al împăcării cu sine, al poziţionării sale în univers. O dată ce ai descoperit ceva în interiorul tău, ceva care te marchează și care are o influență covârșitoare asupra proceselor tale psihologice, asupra sistemului tău nervos, de acolo pornește o nouă căutare…poate că e aceeași, dar de o altă calitate.

Provocarea cea mare a acestui spectacol?

Au fost mai multe…foarte multe provocări. Una dintre ele – spațiul. Să reusești să înțelegi cine ești tu în confruntarea cu un spațiu natural, imens – care te poate înghiți, la propriu- și poate să diminueze tot ceea ce tu încerci să folosești din tehnica ta actoricească. Să diminueze și să anuleze chiar. A doua, de a găsi un drum în această construcție a dialogului monologat și a-l face credibil. A treia, a încerca să-mi limitez spațiul de joc la dimensiunile de 3×3 metri și a încerca să controlez o plută.
De fapt asta m-a determinat să restrâng și să condensez totul: să esențializez și să comprim gesturi, acțiuni. Atunci, ele comprimate sunt mai puternice. Este un paradox, dar acesta este paradoxul actorului. Cu cât exprimă mai mult cu atât face mai puțin.

Vorbeai mai devreme despre autenticitate. Ce înseamnă să fii “autentic” în teatru?

Să nu-i minți. Pe spectatori, știi?
Adică să fii unu la unu cu ceea ce simți, asta înseamnă. Ca tu să fii capabil să exprimi ceea ce simți. Căci nu ești în cutia aceea magică (de la teatru), ești acolo în salină. Ești descoperit. Și atunci ce să faci ca tu să creezi iluzia? Nu poți să faci nimic. Tu ești acolo pe o plută iar spectatorul ia de bună chestiunea respectivă – că ești pe o pluta, că pereții aceia sunt de sare, că el stă la 20 de metri distanță de tine pe un pod, că vede cum se unduiește apa de sub pluta mea, ș.a.m.d.. Acolo nu mai există iluzia scenei și atunci trebuie să găsești ceva care să-l determine pe spectator să intre în povestea ta, și povestea ta se întamplă în salina de la Turda. Și în salina asta singurul lucru pe care poți să-l faci este să înțelegi că într-un hău de 200 de metri unde vocea se reverbereaza de 7,8 ori, unde devii un punct mic din acel desen superb creat de natură, să-ți asumi această calitate a acelui punct mic. Adică faptul că ești cu adevărat un om foarte fragil, și un om care în acea seară trăiește în acel spațiu natural, drama omului care se caută pe sine.
Aici problema dificilă este de a găsi măsura, de a găsi măsura în ceea ce exprimi și în momentul în care exprimi mai mult decât trebuie într-un asemenea spațiu sau în care încerci să fii mai puternic decât acel spațiu s-a pierdut tot, ai devenit ridicol, nu mai ești credibil, pentru că ei, spectatorii, simt imediat minciuna, sunt la câțiva pași de tine și simt totul…

Totuși trebuie să existe o convenție…

Păi tocmai asta e – că nu mai poți să creezi convenție! Nu mai poți să creezi un context în care spectatorul să creadă că peretele acela imens este burta balenei, nu. Peretele este ceea ce este…apa este ceea ce este… nu mai poți transforma în convenții ceea ce există acolo. E ca și cum ai încerca să te minti și pe tine și să-i minți și pe ei că de fapt peretele este o burtă uriață a unui chit. Dar până la urmă am descoperit că ceea ce iese foarte puternic în evidență în fiecare dintre noi este fragilitatea și această imposibilitate de a face față unui spațiu atât de puternic, care te ține acolo cumva captiv și care te domină. Este vorba de dominație, a încerca să schimbi acest raport de dominație este o prostie….

Foto: István Feleki

Mihaela Panainte

Cum se face că un teatru independent, Teatrul Sala Mică, a montat Iona de Marin Sorescu, o piesă clasică? Nu ți-a fost teamă că acesta ar putea fi un text desuet?

E ca și cum l-ai întreba pe un regizor de ce să mai monteaze un Shakespere. Sau Cehov? Eu nu mi-am pus acestă întrebare – oare e un text expirat? Și în primul rand că prin natura unui regizor întrebarea nu se pune dacă acel text este actual sau nu, ci întrebarea se pune ce reprezintă pentru tine și ce semnificație îi dai tu. Deci toate lucrurile pot fi foarte noi și foarte vechi.
Mă gândeam la acest text de câțiva ani. Nu pornesc de la ideea să regizez un spectacol. Pornesc de la căutarea mea personală a acelui text, adică ce caut eu în acel moment al existenței mele. Deci nu am reprezentarea mentală a spectacolului pe care îl fac, al actorului, al textului pe care îl caut, ci a unei nevoi ale mele personale. Și dacă nevoia mea personală se întâlnește la un moment cu un text, îl voi face în primul rând pentru mine – oricât ar părea de egoist; îl fac pentru necesitatea mea de a înțelege și de a mă întelege și sperând, cu mari frici, că această nevoie a mea va rezona și cu cea a altor oameni. O fac pentru mine nu pentru altcineva. Sigur mă gândesc că acea nevoie, acea căutare sigur că va interfera în acesta lume, deși aparent fiecare are drumul lui, eu cred foarte mult în niște linii invizibile în care oamenii se întâlnesc.
Și de fapt depre acest lucru vorbesc: ce înseamnă să te simți singur, ce înseamnă să îți dorești să te înțelegi ca să poți să fii cu ceilalți (sau la început cu tine și apoi cu ceilalti) – sunt niște întrebări esențiale în acest text…care pornește de la o îndoială și de la o căutare a propriului sine – cine sunt eu? Care este relația mea cu lumea? Ca să înțelegi care e relația ta cu ceilalți e necesar să ai această căutare…De ce sunt aici, de ce fac ceea ce fac, de ce mă întâlesc sau nu mă întâlnesc cu celălalt, de ce pot să comunic sau nu?…de ce sunt singur, de ce îmi provoacă singuratatea durere, ce fac greșit de atrag un anumit destin?… Raportat la această energie a divinității….
Pentru că Iona vorbește și despre acest abandon al creatorului în care te simți foarte singur și pentru că te simți foarte singur încerci să rezolvi o problemă fundamentală umană – să înțelegi ce înseamnă singuratatea – ca individ. Adică totul pornește de la lucruri practice, nu e doar o idee regizorală și dorința de a o pune în practică.
În momentul în care simți această singurătate întâlnești sau vibrezi cu un text. Sunt regizori care merg pe aceasta idee în care ceea ce simt ei, dezvoltă de fapt o cale spirituală a lor – prin acest mod de a face teatru – sau sunt alți regizori care pot lua orice text să îl monteze, însă pe mine nu mă interesează acel tip de abordare a teatrului, mă interesează să montez texte care pe mine personal mă ajută să trăiesc…puțin mai ușor…nu mai bine, mai ușor. Și așa m-am întâlnit cu textul Iona de Marin Sorescu.

Și de ce în salină și nu altundeva?

Când ai un teatru independent, pornești de la faptul ca nu ai nimic, și de la a nu avea nimic trebuie să inventezi un spectacol. De la început – pentru că ca nu am fost un regizor al sistemului – fără scenograf de exemplu, a trebuit să-mi găsesc propriul meu mod de a reuși să fac teatru. De fapt alegerea acestui loc vine dintr-o lipsă. Trebuie să-mi imaginez posibilitatea de a inventa teatre în alte spații. Cum a fost cu “Scaunele” de Eugen Ionescu – jucat într-o fabrică de scaune.
Deci acum câțiva ani am vizitat salina de la Turda. Înainte să aleg textul acesta m-am gândit la “Matca”, la „Paracliserul” – o discuție dintre om și Dumnezeu. De fapt Marin Sorescu a scris o trilogie, iar Iona face parte din această trilogie. În „Matca” se vobește despre semnificația nașterii omului, în „Paracliserul” despre relația lui cu divinitatea iar în Iona inițial Sorescu vorbește despre sfârșit – în această existență. Să nu uităm că trilogia lui Sorescu se numește “Setea Muntelui de Sare”. „Iona” – montat în salină nu este o întâmplare – pentru că în textele lui, Sorescu este urmărit de această metaforă a sării. Ce înseamnă [sarea]? Înseamnă nevoia de cunoaștere, înseamnă însetarea de a înțelege.
Mai departe, se știe foarte bine că spațiile acestea de sare resping anumite gânduri negative. Sau energii negative. Deci ne aflăm într-un spațiu purificator. Păi unde în altă parte [să montezi Iona]? Marea este un loc simbolic. Marea poate fi chiar un pahar cu apă.

Cum își găsește Iona – ca spectacol – locul în contextul cultural de azi?

Cred că niciun creator și nici un regizor – dacă are suficientă sinceritate cu sine, nu-și pune această întrebare. Pentru că acest lucru ar însemna că urmărește într-un anumit fel să demonstreze ceva, să contextualizeze opera lui în ceva care ceilalți ar putea numi actual, modern, bun, experimental, spațiu neconvențional. Pe mine nu mă interesează aceste lucruri. Ce mă interesează pe mine și de fapt ce mi-au dat aceste spații, aș putea să spun că mi-au creat o viziune și o încercare sau o direcție teatrală pe care eu aș dori să o urmez. Dar în 2013 ne-am dorit un Iona viu, un Iona care să vină în completarea vieții și a propriei noastre a existențe. Pentru că toate celelalte spectacole Iona au avut o abordare clasică, un tip de recitativ poetic – care nu neapărat era pe gustul meu – prin acea teatralitate se pierdea însăși semnificația textului poetic a lui Marin Sorescu. Teatrul poate să și distrugă, nu doar să amplifice un gând – dacă nu e bine făcut. Mai ales poezia. Poezia e foarte greu de jucat sau de montat. Iar Iona lui Sorescu e o poezie. Si poezia înseamnă că are dimensiune metaforică. Și dacă dimensiunea asta metaforică este amplificată și de discursul teatral care nu este unul – să spunem – autentic și simplu, se distruge materia din care ai început să lucrezi acel lucru.
Salina este, de fapt, un spațiu foarte teatral. Pentru că în momentul în care intri acolo, spațiul acela te izbește, e real, adică e natural dar în același timp are dimensiuni suprarealiste. Munți de sare, năvoade de zeci de metri. Se potrivește organic acestui text. A fost și pentru mine un exercițiu de reamintire – faptul că ești un punct în lumea aceasta și că oricât am crede despre noi că suntem poate cei mai importanți oameni pentru noi, când te reîntorci la această raportare, mă gândesc că poate găsim o măsură mai potrivită de a fi în lume.

…dar Cine este Iona?

Nu aș putea să-ți spun cine este Iona mai bine decât a făcut-o Marin Sorescu: Iona sunt eu.