Ion D. Sîrbu, considerat de unii cel mai bun autor din perioada comunistă, a fost romancier, eseist, filosof și profesor de filosofie. A scris mai multe volume de povestiri, romane, piese de teatru, articole de jurnal, unele publicate abia postum dintre care: “Adio, Europa!”, “De ce plânge mama?”, “Dansul ursului”, “Lupul şi catedrala”, “Şoarecele B. şi alte povestiri”, “Povestiri Petrilene”, “Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ” Iarna bolnavă de cancer” și “Traversarea cortinei”.
“Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pământeni – Victor Petrini, a fost – se ştie – fostul deţinut politic din Petrila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe numele lui adevărat: Sîrb Desideriu” [1] așa scria Paul Cernat despre Ion D. Sârbu în “Bucureștiul cultural”.
Printre cele ” 12 scrisori exemplare” apărute la Editura Genesis sub îngrijirea lui Mihai Barbu [2], am găsit şi o scrisoare a lui Ion D. Sîrbu către ing. Cherata Lucian. Autorul scrisorii “sastisit de excesul de mioritizare”, după un concert al lui Tudor Gheorghe numit “Mioriţa”, notează câteva idei despre această baladă.
Fotografii de Silviu Gheție
Fragment din scrisoarea lui Ion D. Sîrbu către Ing. Cherata Lucian , 13 ianuarie, 1986
“… În aceşti ultimi zece ani s-a cântat mai multă Mioriţă decât de 300 de ani încoace…Simptomatic şi alarmant.”
” Bătrânul Onisifor Ghibu (ştia el ce ştia) considera ciobanul din această baladă ca un simbol de jertfă pasivă, dar şi ca un semn al laşităţii noastre etnice în fața relelor ce ne fură şi ne ucid.”
” Balada asta, zice Ghibu, s-a născut în epoca fanariotă, în care neavând armată, uitasem să ne mai batem: ea nu există la moţi şi maramureşeni, decât ca literatură adusă de dascăli şi şcoală.”
” Nu este o baladă semnificativă, ci o baladă semnal (de alarmă şi pericol).”
” Poate că – în conformitate cu regulile mitologice – ţărănimea noastră îşi cântă, prin ea, inevitabila sa pieire sau moarte.”
“Curios, Dumnezeu lipseşte din baladă – dovadă că ethosul e păgân, arhaic şi magic.”
” Nu există nici o speranţă de scăpare, eroul e condamnat nu la moarte (asta presupune o judecată), ci la sacrificare.”
” Oaia e sacră, ea ştie că moartea vine din vecini, de la prieteni, de la fraţi.”
“Mama este Istoria, ea nu trebuie să afle adevărul-adevărat: ea trebuie să creadă că totul va fi o nuntă.”
“* Nunta nu e Moartea – ci murirea, adică „Sein zum Tode”. Nemţii au această importantă diferenţiere: „Ich fürchte nicht den Tod, ich fürchte nur von dem Sterben.” ( „Nu mă tem de moarte, ci de murire”).”
” Natura e martoră, singura martoră a acestei jertfe.”
“Cred că e vorba de ein Versehungstraum, de un vis prezicător, profetic. Toate mitologiile conţin şi confundă Geneza cu Sfârşitul. Orice religie are, în germeni, obsesia inevitabilei treceri. Mioriţa este un mit incomplet (cred că s-a pierdut ceva pe drum, un inel din lanţ, un sens în nonsensul mare) în care se visează (fără categorii de cauză şi efect) Adevărul, Calea şi Sfârşitul.”
” Mioriţa, revin la Blaga şi Ghibu, este cântul de moarte al satului românesc, al arhe-osului nostru, ucis de fraţi, sub ochii lor neputincioşi!”
” Fiorul pe care îl comunică în sală, nu e artistic şi nici teatral sau poetic: ci unul primitiv, magic, neolitic. In alte mitologii asistăm la ciopârţirea eroului pasiv: iar membrele sale, risipite, refac lumea şi natura. Dar la noi lipseşte ideea de re-naştere: moartea e fără leac…”
[1] Paul Cernat, suplimentul “Bucureştiul Cultural” al Revistei 22, 8 iunie 2007.
[2] Ion D. Sârbu,” 12 scrisori exemplare” Editura Genesis sub îngrijirea lui Mihai Barbu, 2002.