Sonata Kreutzer

De cum deschizi „Sonata Kreutzer”, ai ajuns în vagonul îmbâcsit în care călătorește Pozdnâşev de la Moscova. Ești martorul liniștii ce domnește în vagon la început, apoi discuțiile sunt din ce în ce mai se aprinse. În cea de-a doua zi de călătorie cu trenul, personajele din „Sonata Kreutzer” au discuții interesnate despre subiecte încă actuale. Poți să-ți faci o imagine despre locul femeii în societate, despre menirea ei în concepția unora, despre cum văd uneori bărbații lupta femeilor pentru egalitatea în drepturi. Ești amețit și hăbăuc de la ceaiul amar negru, prea concentrat, pe care îl beau personajele și rămâi năuc la observația că tinerele fete sunt încurajate de mame să se arunce în brațele destrăbălaților școliți și cu bani. Îți ciulești urechile la părerile lor despre castitate, căsătorie, egalitate între sexe. Ascultându-i pe toți, ai în față părerea întregii societăți despre femeie. Multe idei sunt vehiculate și azi.

„… În ziua de azi, însă, nici nu s-ar putea să fie altfel. De, prea e lumea învăţată !… Asta e, fac prostii din pricina învăţăturii… Înainte vreme, lumea nu se gândea la asemenea lucruri, zise bătrânul pe un ton convingător, numai acuma a venit moda asta. Nici una, nici două o auzi pe dumneaei spunând : „Te las şi plec”. Până şi la mujici a prins moda asta. Ia să nu-i fi dat nas dintru începutul începutului, ci s-o fi muştruluit cum scrie la carte, să vezi cum ar fi stat cu el. Femeia trebuie s-o ții în frâu din capul locului. Să nu-i dai femeii frâu liber în casă, cum nu laşi calul slobod pe drumul mare… neamul muieresc trebuie să-l ţii din scurt la vreme, altfel se duce totul de râpă…”

„Lipsa de drepturi a femeii nu stă în faptul că ea nu poate vota, sau nu poate deţine funcţia de judecător — aceste îndeletniciri nu-ţi dau nici un fel de drepturi; a avea drepturi înseamnă pentru femeie să fie egala bărbatului în relaţiile sexuale, înseamnă să poată accepta sau respinge după voia ei solicitarea bărbatului, să-şi aleagă bărbatul după dorinţa ei şi nu să fie aleasă. Susţineţi că aşa ceva este oribil. Bine. Atunci nici bărbatul să nu se bucure de aceste drepturi. În momentul de faţă însă femeia este lipsită de dreptul acordat bărbatului. Şi iată, ca să se răzbune de acest drept, ea acţionează asupra simţurilor bărbatului şi prin simţuri îl supune în aşa fel, încât alegerea lui nu mai este formală şi în realitate ea este aceea care alege. Or, însuşindu-şi acest mijloc, femeia abuzează de el şi dobândeşte o putere înspăimântătoare asupra oamenilor…. Astăzi, bărbaţii susţin că stimează femeia. Unii îi cedează locul, îi ridică batista; alţii îi recunosc dreptul de a ocupa orice funcţie, de a participa la cârmuire etc. Toate astea se fac, totuşi femeia este privită ca şi odinioară. Ea a rămas un instrument de desfătare. Trupul ei este un mijloc de plăcere. Şi ea ştie lucrul acesta. E aidoma sclaviei.”

Se face întuneric în vagon, e aprinsă doar o lumânare, și curge povestea lui Pozdnâşev, cel care și-a ucis soția din gelozie. Afli cum s-au cunoscut, cum a fost amețit de produsele caselor de modă și de plimbarea cu barca. Pozdnâşev îți prezintă părerea lui despre necesitatea castității și povara pe care i-au adus-o copii. Te surprind gândurile lui despre vinovăția științei. E adevărat că și azi știința are oponenți. Motivele sunt numeroase: poluare, deşertificare, lipsă de respect faţă de ce e viu, jocul de-a Dumnezeu. Realizezi că descoperirile ştiinţifice au avut dintotdeauna detractori şi suporteri. Uneori se explică tot răul din lume prin intervenția științei. Pozdnîşev critică medicii și-i face vinovați de favorizarea desfrâului „ordonat, îngrijit”, de faptul că sunt în cârdășie cu guvernul și veghează asupra caselor de toleranță pentru sănătatea liceenilor și apoi au un aer de superioritate când tratează sifilisul. De asemenea critică noile mode în alimentație, îngrijirea copiilor și prevenirea bolilor.

„..cunosc zeci de cazuri — şi trebuie să fie nenumărate — în care ba au omorât copilul în pântecele mamei, sub pretextul că mama nu poate naşte, deşi după aceea mama a născut foarte bine, ba au omorât mama prin cine ştie ce intervenţiii chirurgicale. Căci nimeni nu ţine socoteala acestor omoruri, cum nu s-a ţinut socoteala asasinatelor săvârşite de Inchiziţie în credinţa că ele se săvârşesc spre binele omenirii. Nenumărate sunt crimele făptuite de doctori. Dar toate aceste crime nu înseamnă nimic în comparaţie cu fermentul materialist de descompunere morală pe care ei îl introduc în viaţă, îndeosebi prin intermediul femeilor.. .Nu mai spun că dacă ar fi să urmăm indicaţiile ce ne dau, atunci din cauza pericolului de infecţie care sălăşluieşte peste tot şi în toate cele, oamenii n-ar trebui să tindă spre unire, ci spre izolare: după teoria lor, oamenii ar trebui să trăiască izolaţi unul de altul şi să nu mai scoată din gură gargara cu acid fenic (de altfel s-a descoperit că nici ea nu face două parale). Dar nici asta n-ar fi nimic. Otrava cea mai cumplită rezidă în desfrânarea oamenilor şi îndeosebi-a femeilor…Eşti obligat să ceri avizul medicilor, dumnealor îţi prescriu leacuri de treizeci şi cinci de copeici de la spiţerie, iar tu le iei. Te vei simţi şi mai rău, si atunci iarăşi chemi doctorii şi iarăşi iei leacuri. Straşnică afacere !…Fără să mai vorbesc de boli şi de faptul cum trebuie tratate, de educaţia, de creşterea copiilor, ea auzea peste tot şi citea sisteme infinit de variate şi care se schimbau mereu. Alimentarea se face aşa şi pe dincolo: nu, nu aşa, ci altminteri, uite aşa şi pe dincoace; în fiecare săptămână aflam şi mai cu seamă ea afla noi reguli despre felul în care copiii trebuie îmbrăcaţi, scăldaţi şi culcaţi, cum trebuie plimbaţi şi scoşi la aer, ce să li se dea de băut. Ca şi cum copiii ar fi început să vină pe lume abia de ieri. Iar dacă nu a hrănit, nu a îmbăiat copilul cum scrie la carte sau n-a făcut-o la timpul indicat şi micuţul s-a îmbolnăvit, însemnă că ea era vinovată, fiindcă n-a făcut ceea ce trebuia să facă.”

Îți răsună în urechi acordurile pianului și ale viorii de la repetițiile celor doi adulterini. Ți se face dor să asculți Sonata Kreutzer; îți amintești că n-ai mai ascultat-o de mult. Dar nu-ți vine să crezi cum judecă unii sentimentele transmise de muzică și auzi sunetele ciudate pe care le scotea Truhacevski după ce cânta:

„… Bunăoară chiar această Sonată Kreutzer, primul presto. Se cuvine oare ca acest presto să fie cântat într-un salon, între nişte doamne îmbrăcate în rochii decoltate ? Adică, îl asculţi şi aplauzi, apoi mănânci îngheţată şi trăncăneşti ultimele cancanuri. Aceste bucăţi n-ar trebui cântate decât în anumite împrejurări importante, deosebite, şi numai atunci când urmează să se săvârşească anumite acţiuni importante, corespunzătoare acestei muzici…. Cel puţin asupra mea, bucata aceasta a avut o înrâurire cumplită; aveam impresia că am descoperit simţăminte cu totul noi, posibilităţi noi, care îmi fuseseră cu desăvârşire necunoscute până atunci…Nu puteam să-mi dau seama ce anume era acel nu ştiu ce nou pe care-l aflasem, dar mă bucura conştiinţa acestei noi stări de spirit. Aceleaşi figuri, printre care şi soţia mea, şi el, mi-au apărut într-o lumină cu totul nouă. După acest presto au interpretat andante, admirabil, dar comun, nicidecum nou, cu variaţiunile lui banale şi, în sfârşit, finalul foarte slab.”

Te cutremuri când afli ce zace uneori în mintea unor oameni, te miri cum încearcă să explice tot răul la care au fost părtași făcându-i pe alții răspunzători. Realizezi că Tolstoi e primul scriitor care critică atât de dur căsătoria, că îți prezintă o rețea de sentimente ce te pot cuprinde când iubești: de la extaz și desfătare, amor carnal și gelozie ce te macină, până la ură și nepăsare și ce-i mai rău, la dorința de a o face pe persoana iubită să dispară. Termini cartea fără răsuflare și te întrebi cine ești, cum trăiești și cum iubești, cum gelozești dar și ce este iubirea, gelozia, căsătoria, adulterul, grija maternă, trădarea, iertarea sau justiția. Te bucuri că ai ajuns la destinație, îți iei rămas bun de la Pozdnâşev și cobori din tren mulțumindu-i lui Tolstoi pentru seria de trăiri și sentimente pe care ți-a creat-o.