Călăuza (“Stalker” 1979)
regizor: Andrei Tarkovsky

În 2009 se împlinesc treizeci de ani de la apariţia filmului “Călăuza”, un film plin de vitalitate, pasiune, care te face să-ţi pui întrebări despre rostul tău în lume. Cu toate că mulţi spectatori au părăsit sala de cinema după zece minute, cred că a fost unul dintre cele mai vizionate filme din lume. Mulţi oameni l-au revăzut, uneori şi de zece ori.

Este un film ştiinţifico-fantastic, fără acţiune şi fără ştiinţă, ideea filmului fiind clasică. Căutăm miracolele în viaţa noastră, călătorim, muncim, trăim şi ne gândim mereu că fericirea trebuie să ne iasă în cale, că există undeva un loc, unde visele noastre pot să devină realitate. Se întâmplă să trăim cu această idee toată viaţa şi să realizăm, doar la sfârşitul vieţii, că toate miracolele sunt în interiorul nostru. Acesta e locul înspre care ar trebui să ne îndreptăm.

Dar, pentru mulţi dintre noi, poate fi prea târziu….

Din monologul scriitorului în fimul „Călăuza”

“…O experienţă-n plus.
Experimente, fapte, adevăr de primă importanţă.
Nu există asemenea lucruri. În special, aici .
Toate astea sunt o invenţie idioată a cuiva.
Nu simţiţi asta?
Dar, voi, bineînţeles, că trebuie să descoperiţi a cui invenţie este.
Şi de ce.
Ce lucru bun va aduce descoperirea voastră?
Cine va avea conştiinţa încărcată din cauza asta? Eu?
Eu n-am conştiinţă. Eu am doar nervi.
Vreun nenorocit s-ar putea să mă critice, sunt afectat.
Altul s-ar putea să strige la mine, sunt, iarăşi, afectat.
Mi-aş putea pune inima şi sufletul în asta, or să-mi înhaţe şi inima şi sufletul.
Am vrut să-mi curăţ sufletul de murdărie, dar ei, tot, mi l-au înhăţat.
Toţi sunt aşa de culţi.
Toţi au deficienţe senzoriale.
Roiesc pe-aici ziarişti, editori, critici, unii dintre ei foarte mari.
Şi toţi ăştia cer: mai mult, mai mult!
Ce fel de scriitor mai sunt şi eu, dacă urăsc scrisul?
Dacă el e o veşnică tortură, o ocupaţie ruşinoasă, un soi de stoarcere a hemoroizilor.

Îmi plăcea să cred că vreunul ar putea deveni mai bun prin cărţile mele.
Nu, nimeni n-are nevoie de mine!
La două zile după moartea mea, îl vor înhăţa pe altul.
Voiam să-i schimb, dar ei m-au schimbat pe mine.
M-au recreat în propria lor viziune.

Viitorul nu e altceva decât o continuare a prezentului, în care schimbările apar, foarte neclar, departe, dincolo de orizont.
Acum, viitorul şi prezentul sunt tot una.
Sunt ei pregătiţi pentru viitor?
Nu vor să ştie de nimic! Tot ce ştiu e să apuce!”

From Writer’s Monolog

“…One more experiment.
Experiments, facts,
truth of the highest instance.
There’s no such thing as facts.
Especially here.
All this is someone’s idiotic invention.
Don’t you feel it?
But you, of course, must find out whose invention it is.
And why. What good can your knowledge do?
Who is going to get guilty conscience
because of it? Me? I’ve got no conscience.
I just got nerves. Some bastard would criticize me,
I get wounded. Another would loud me,
I get wounded again. I would put my heart and soul in it,
they gobble up both my heart and soul. I would relieve my soul of filth,
they gobble it up too. They’re all so literate.
They all got sensory deficiency. And they’re all swarming around,
journalists, editors, critics,
some endless broads. And they all demand:
more, more!
What hell of a writer am l if I hate writing?
If it’s constant torment for me,
a painful, shameful occupation, sort of squeezing out a hemorrhoids.

I used to think that someone would
get better because of my books. No, nobody needs me!
In two days after I die they’ll start
gobbling up someone else. I wanted to change them,
but it’s they who’ve changed me. Making me in their own image.

The future used to be just
a continuation of the present, with all the changes looming far
behind the horizon. Now the future and the present
are one. Are they ready for it? They don’t want to know anything!
All they know is how to gobble!”

Filmul se încheie cu o scenă în care fetiţa scriitorului citeşte o poezie scrisă de Fyodor Tyutchev (1803–1873), scenă prin care Tarkovsky ne introduce în lumea miracolelor din sufletul fetiţei.. În ultima parte a filmului, nimic nu e de domeniul ştiinţifico-fantastic, este miracolul din interiorul fetiţei care mută paharul prin focul dorinţei.

“Dragul meu, ochii-ţi iubesc
Strălucind când mă doresc
Când mă caut-o ocheadă
Fulger cerul poa’ să vadă
De la nord până la sud
Despre tine, tot ce-aud,
Fericiri ce mă inund’…
Când cobori privirea-n jos,
Sunt rafale de prinos
Dintre genele-ţi ţâşneşte
Dorinţa ce mă-nsoţeşte…”

Fyodor Tyutchev
(1803–1873)