Vremuri de altădată…
de Manuela Pintea

Niciodată nu voi putea să înţeleg de ce s-a pierdut spiritul Crăciunului, de ce oamenii nu mai colindă şi nu se mai vizitează, de ce casele sunt tot mai goale, deşi ar trebui să fie pline de oaspeţi şi de voie bună. Unii ar spune că toate se datorează sărăciei, dar mai demult se trăia mai greu şi totuşi, oamenii erau mai fericiţi.

Pe la 5-6 ani, mătuşa mea mă ducea la colindat, împreună cu alţi copii de vârsta mea.Colindam la fiecare casă, fără să ţinem cont de gradul de rudenie existent sau de starea materială a cuiva.Acest lucru m-a făcut să înţeleg mai târziu, că o asemenea sărbătoare cum este Crăciunul, are menirea de a uniformiza, de a te face bogat cu sufletul. Primeam de la oameni „mere şi nuci c-ale li-s mai dragi la prunci”, fără să aşteptăm vreodată să ni se dea bani sau dulciuri, aşa cum se dă acum. Înainte de a intra în casă, întrebam la fereastră: „Veseli-ti-i gazdă?”, iar gazda răspundea: „Veseli! Veseli!”. Începeam colinda, iar apoi intram în casă, pentru a ne primi răsplata.Când colindam la neamuri apropiate, acestea ne dădeau pupăză. Pupăza era un cocuţ căruia i se făcea o coadă, ca a păsării.În cocuţ se puneau două boabe de fasole, care erau ochii pupezei. Ne plăcea foarte mult să ne luăm la întrecere în ceea ce priveşte numărul de pupeze primite, astfel că, în ziua următoare, ne uitam cu foarte mare atenţie la ele, alegeam una sau două care ni se păreau mai frumoase şi pe care urma să le mâncăm ultimele. După ce gazda ne dădea cele cuvenite (nuci, mere sau pupeze), spuneam „mulţămn’itura”:

„Păsărica plugului
Şede-n vârfu’ nucului
Tot cântă şi ciript’eşte
Şi la gazdă-i mulţămn’eşte:
Să hi gazdă veseloasă
Să plăteşti corinda noastă
Cu tăţ’ d’in casă
Şi cu noi d’e la fereastă”

După ce terminam de colindat, ne întorceam acasă, pentru a-i lăsă pe ceilalţi, mai mari, să pornească la colindat. Ştiu că niciodată nu puteam să îmi duc singură straiţa, care era mult prea grea pentru mine. Şi mai ştiu că nu voi mai putea niciodată să găsesc atâta linişte şi bucurie. Dar trăiesc cu fericirea că am avut prilejul şi eu să mă bucur de ceea ce azi aproape că nu mai există.Am avut privilegiul de a mă putea bucura de lucrurile mărunte, dar atât de mari: de un măr pe care alţii, azi, îl aruncă sau pe care, dacă l-ar primi, l-ar considera o ofensă, de faptul că puteam să colind câteva ore, să merg pe la fiecare casă şi să trăiesc cu adevărat Crăciunul. Nu ştiu dacă vreodată voi mai simţi acea bucurie, dacă voi mai putea să mă bucur cu adevărat, aşa cum făceam atunci.

După ce noi, copiii, terminam colinda, începea Steaua, apoi mergeau la colindat adolescenţii, dar şi familiile de tineri şi bătrâni. Pe atunci, toată lumea mergea la colindat până dimineaţa, când se mergea la biserică.Când oamenii ajungeau acasă de la biserică şi după ce luau masa, copiii(adică noi) începeau să umble „a cucuţa”. „Cucuţatul”era de fapt mersul din casă în casă, pentru a ura gospodarilor „Sărbători fericite”, un an roditor (aş dori să reamintesc faptul că, Crăciunul este o sărbătoare ce are un substrat agrar; refrenul multor colinde e „Flori dalbe, flori de măr”, „Măruţ mărgăritar”etc.).

Chiar şi perioada adolescenţei mi-a fost marcată de obiceiurle de la ţară, de viaţa diferită care era acolo. Încă din liceu, am început să fiu pasionată de folclor, de aceea lumea satului românesc m-a fascinat şi m-a făcut să simt bucurie, ori de câte ori vedeam pe cineva în sat sau când auzeam primul lătrat al vreunui câine.

În adolescenţă am început să umblu la colinat cu tinerii de vârsta mea şi eram mereu nerăbdătoare să începem a umbla „a corinda”, cum spuneam noi. Ne strângeam toţi verii şi prietenii(cam 15 – 20, de obicei) şi începeam să colindăm pe la fiecare .Nu mergeam la fiecare casă, aşa cum făceam cândva, ci mergeam doar la membrii grupului, colinda sfârşindu-se abia dimineaţa, când apucam să dormim două – trei ore, după care mergeam la biserică.În ziua de Crăciun, seara, se făcea bal,de unde era imposibil să lipseşti. Câteodată, când erau distanţe mari între case, până ce ajungeam la casa următoare, spuneam colinde „de peste ogrăzi”:

„Taie, mamă, tăieţăii
Că vin peţâtorii mn’ei
Tichi, tichi, tai.
Ori îi taie, ori îi lasă
Că s-o dus la altă casă
Tichi, tichi, tai.
Mă uitai într-o fântână
Mă văzui fată bătrână
Tichi, tichi, tai.
Mă uităi în ceielaltă
Mă văzui mai minunată.
Tichi, tichi, tai.
Anii-i patruzăci şi doi
D’inţi ţn gură numa doi
Tichi, tichi, tai.
Mă rugăi lui Dumn’ezău
Să-l aducă şi p-a-mn’eu
Tichi, tichi, tai.
Hie cât d’e blăstămat
Numa s-aivă clop în cap
Tichi, tichi, tai.
Şi păru’ pân clop să-i iasă
Numa să mă văd mn’ireasă
Tichi, tichi, tai.”

În preajma sărbătorilor de iarnă, se acorda o atenţie deosebită fetelor şi feciorilor necăsătoriţi. Asfel, nu se pierdea ocazia de a-ţi bate joc de situaţia în care se aflau aceştia, de a râde de ei, dar inconştient, de a le aminti faptul că orice om, pentru a fi integrat, trebuie să treacă peste cele trei momente: naşterea, căsătoria şi moartea. În alte părţi, feciorilor holtei şi fetelor bătrâne li se făcea „met’ehău”, o păpuşă în mărime naturală care era pusă în dudul din faţa casei şi care reprezenta mireasa sau mirele. Pentru fetele care doreau să se mărite, noaptea de Anul Nou era momentul potrivit pentru a şti cum va fi cel cu care urmau să se căsătorească: pe la miezul nopţii, mergeau la gard, legate la ochi şi numărau nouă pari; pe cel de-al nouălea îl legau cu năframa cu care erau ele legate la ochi şi spuneau că, aşa cum este parul, aşa va fi şi soţul lor: dacă parul era noduros, soţul lor era bogat, dacă parul era neted, soţul era sărac etc.

Simplitatea şi bunul gust al acestor minunate fapte auzite şi mai ales trăite, mă vor marca pentru totdeauna. Acum, când nu a mai rămas aproape nimic din ceea ce a fost, când foarte rar mai vezi sate în care copiii mai umblă la colindat ca odinioară, cu straiţa, îmi răsună în minte colinda pe care o spunea mama mea în copilărie şi pe care o ştiu şi eu:

„La umbruţă sub doi nuci
Ai dui şi dainui, dainai mândră şi dainui
Este-un pat mândru d’e bradu’
Ai dui şi dainui dainai mândră şi dainui
Da’ în pat cin’e-i culcatu’
Ai dui şi dainui, daina-i mândră şi dainui
Ia Ion, îi mort d’e batu’
Ai dui şi dainui, dainai mândră şi dainui
Moart’ea-i cântă la pt’icioare
Ai dui şi dainui, daina-i mândră şi dainui
Du-te moart’e-ngrozâtoare
Ai dui şi dainui, dainai mândră şi dainui
Că tu pă und’e t’e duci
Ai dui şi dainui….
Iei maicile d’e la prunci
Ai dui şi dainui…
Da’ io pă und’e mă ducu’
Ai dui şi dainui…
Ies plugari cu plugurile…
Ai dui şi dainui…
Şi feciori cu fluierile
Ai dui şi dainui…”