de Adrian Nuță
În figură: Neuroni desenați de Cajal
Peter Atkins este profesor de chimie la Colegiul Lincoln al Universității Oxford. Din când în când, scrie. Referindu-se la felul în care scrie, Richard Dawkins spune că ar merita premiul Nobel pentru literatură. Putem înțelege substratul acestei afirmații, doar sunt colegi și, probabil, prieteni. Totuți, Atkins nu scrie literatură. El este un om de știință. În „Galileo’s Finger” (2003), tradusă și la noi (editura All) Atkins alege 10 idei pe care le consideră cele mai mari din istoria științei (exemple: atomii, cuantele, ADN-ul, aritmetica) și le prezinta în cel mai accesibil mod cu putință, fără a abdica de la rigurozitate.
Cum nu mă pot compara cu Atkins nici măcar în zonele secrete ale inconștientului meu, vreau sa scriu astăzi, în cel mai concentrat fel posibil, nu despre idei extraordinare, zece sau câte or fi, ci despre ceea ce, în anumite cercuri academice, sunt considerate revoluții științifice, trei până nu de mult, dar de acum patru, toate având în comun unul și același lucru: ne coboară pe noi, oamenii, de pe un piedestal pe care ne-am așezat singuri, fără să întrebăm pe nimeni (nici nu aveam pe cine) și fără să privim prea atent în jur. Dintr-o perspectivă psihodinamică, această continuă coborâre (termenul mai dramatic este „prabușire”) poate părea ceva umilitor, prin urmare insuportabil, de aici și rezistența publică uimitoare (ignorarea, negarea sau dificultatea enormă de a le accepta). Iată-le în ordine cronologică:
Revoluția produsă de Copernic
Oamenii credeau ca Pământul este în centrul Universului și că Soarele și toate celelalte planete se rotesc în jurul lui. Această localizare flatantă era opera lui Dumnezeu, cel care așezase în mod intenționat cerurile într-o perfectă mișcare circulară. Dacă noi am fi acum studenți la o universitate din 1500 acesta ar fi lucrul pe care l-am învăța de la magiștrii noștri și nici nu ar fi greu de verificat: putem vedea oricând Soarele cum apare la est și dispare la vest, adică se mișcă în jurul Pământului. Am opera, altfel spus, cu o concepție geocentrică a carei traducere psihologică ar putea suna astfel: „suntem cei mai importanți din Univers!”
Ei bine, nu prea eram, și Copernic a înțeles asta. Încurajat de prieteni, a acceptat în cele din urmă să-și publice concepția heliocentrică (Soarele se afla în centrul Universului) și a primit un exemplar al propriei cărți pe 24 mai 1543, zi în care a și murit (pentru că Viața, nu-i așa, e deosebit de ironică).
Imaginează-ți cum a reacționat Biserica, aflată mereu în avanposturile înțelegerii realității și faimoase deja pentru remarcabila ei flexibilitate și deschidere către nou, calități atent conservate, am impresia, până în zilele noastre. Martin Luther l-a numit „nebun” dar Galileo Galilei l-a luat în serios, poate prea în serios, motiv pentru care s-a și ales cu arest la domiciliu, nu înainte de a respinge public, având în câmpul vizual instrumentele de tortură, nu și telescopul, teoria lui Copernic. 23 de ani mai devreme, Giordano Bruno, probabil o fire mai impetuoasă și răzvrătită, refuzase ceva asemănător și s-a ales cu o temperatură corporală deosebit de ridicată.
Dogma și superstiția înving, pe moment, asta vreau să spun, însă nu rezistă la testul timpului. E adevărat, nici oamenii nu rezistă la testul timpului. Poate fi totuși consolator să realizezi că o idee rațională, oricât de blamată este atunci când o susții, în cele din urmă se va impune, deși tu nu vei trăi suficient pentru a observa asta. Pentru acuratețea relatării, trebuie să menționez că și în zilele noastre există oameni convinși că Pământul e imobil iar Soarele se învârte în jurul lui (sondajele dedicate stocului de cunoaștere științifică, nu doar in România ci și in SUA, sunt convingătoare).
Revoluția produsă de Darwin.
Oamenii credeau că au fost creați de Dumnezeu, dintr-o dată („teoria iepurelui din joben”, mi-am permis să o reformulez pentru studenții mei de la master, declanșând o anume mișcare a sprâncenelor). Nu doar oamenii erau făcuți dintr-o dată, la fel erau și animalele, păsările, chiar și furnicile sau viermii de mătase. Dumnezeu, prin intermediul unei puteri de neînțeles (pentru noi), cumva asemenea unui magician, făcea să apară din neant organisme vii. Cine ar spune că aceasta nu este o idee rezonabilă?
Un băiat dat cândva afara de la Facultatea de Medicină din Edinburgh, dar absolvent al teologiei la Cambridge (ai mai întâlnit în text cuvantul „ironie”) nu a fost chiar de acord și, în cele din urmă, a dovedit că lucrurile nu stau așa, ba stau într-un mod foarte, foarte diferit. El a scăpat de rug dar nu i-a fost ușor.
Teoria selecției naturale ne informează că nu suntem cu nimic speciali, noi, oamenii, suntem pur și simplu doar o altă specie biologică, mai înzestrată, e adevărat, cu o proveniență deloc strălucitoare. Mai exact, suntem urmașii unor ființe care obișnuiau să stea prin copaci (iar când cenzurile slăbesc, ne aratam cu ușurință predispozițiile consolidate în junglă).
O a doua lovitură pentru orgoliul uman, după detronarea din mijlocul Cosmosului, urma acum coborârea din vârful ierarhiei speciilor și începutul unei lungi perioade reflexive pe tema modestiei („poate că nu suntem chiar așa grozavi în raport cu alte viețuitoare”-o temă insuficient explorată, cum ar putea întări aceste afirmații, daca ar putea vorbi, câteva milioane de ființe sacrificate cu blândețe în aceste zile nefavorabile-lor-astrologic).
„Originea speciilor” a apărut în 1859 și, cu toate acestea (a trecut mai mult de un secol), ideile evoluționiste încă pătrund cu greu în mințile noastre înălțate spiritual. Ai putea crede că, din zece americani, opt resping biologia evoluționistă? (sau poate nouă însă nu vrei sa ne păstrăm optimismul?)
Revoluția produsă de Freud
Cum poate știi, nu este unul dintre preferații mei (negare, negare!) însă trebuie să-i dau ceea ce i se cuvine. Lăsând deoparte cantitatea enormă de idei niciodată verificate experimental și limbajul adesea criptic în care le-a înfășurat, Freud are uriașul merit de a fi adus vestea nu prea bună, la prima vedere, a rolului minor pe care îl joacă mintea noastră conștientă în raport cu alte forțe psihice, pulsionale și emoționale, deloc străine de noi ba chiar ale noastre (doar că nerecunoscute). Îl felicit pe bătrânul maestru, dependent de cocaină, pentru intuiția lui genială.
Evident, nici această idee (a existenței unei influențe sau determinări inconștiente) nu a fost pe deplin asumată la nivel colectiv. Nu deținem controlul absolut al vieților noastre, asta ne spune, în esență, marele Freud („mare” în Viena acelor vremuri, subliniez, pentru că între timp a pierdut considerabil din înălțime).
Si care ar putea fi a patra revoluție? Ce revoluție are loc chiar acum iar noi nu avem nici cea mai vagă idee? De fapt, la ce bun să o facem cunoscută din moment ce nici măcar prima nu a fost asimilată complet? Ca un copil care este expus la un lucru un pic peste puterea lui de înțelegere, și mintea noastră colectivă are nevoie de timp pentru a se familiariza cu noile concepte și a le gasi un loc potrivit în sistemul vechii cunoașteri (trecerea de la „asimilare” la „acomodare” ar spune un renumit psiholog care și-a studiat copiii). Vreau totuși să o numesc, nu de alta dar am scris excesiv despre ea, și pentru că, așa cum spun chinezii, având șansa de a fi în mijlocul ei, trăim vremuri interesante, pe de alta parte. Nu îi pot însă asocia niciun nume deoarece aceasta nouă schimbare uimitoare în felul nostru de a înțelege realitatea este rodul a numeroase minți nu doar îndrăgostite de cunoaștere ci și riguroase, mișunând prin laboratoare.
Predicția mea este că, la capătul ei, lumea nu va mai fi niciodată așa cum a fost, în același fel în care lumea s-a schimbat odată cu cosmologia (Copernic), biologia (Darwin) și psihologia (Freud). Unii oameni trăiesc deja în avanposturile acestei cvadruple cunoașteri, dar ei nu sunt nici pe departe un eșantion reprezentativ pentru ansamblul umanității, nici măcar în cele mai civilizate țări de pe glob. Totuși, așa cum astăzi orice tânăr poate înțelege că Pământul este doar un fir de praf în imensitatea cosmiă, poate că va veni o zi în care un alt tânăr, pe băncile școlii (dacă vor mai exista bănci), va accepta relaxat gândul că mintea nu este separată de corp, adică va fi beneficiarul unei explozii în înțelegere pe care unii stramoși îndepărtați ai lui au numit-o:
Revoluția neuroștiințifică
Ideea că nu există un suflet separat de corp poate părea deprimantă, în prima instanță, tot așa cum a fost dezamăgitor să aflăm că nu suntem în centrul Universului sau că venim pe o linie evoluționistă pe care au circulat și urangutanii sau cimpanzeii. Însă orice dezamăgire există în polaritate cu o dorință, așa că problema s-ar putea să nu aparțină realității ci felului nostru de a ne reprezenta realitatea. În timp, însă, acest fel poate evolua, grație unor neuroni care se interconectează și sclipesc altfel.
Adrian Nuță este autor de manuale universitare și cărți pe teme de spiritualitate și psihoterapie. A fost profesor la Facultatea de Psihologie din cadrul Universității București, iar în prezent este consilier de cuplu și consultant in probleme de dezvoltare personală.
http://www.adrian-nuta.ro/
http://www.scoala-de-psihologie.ro