Interviu cu Camil Roman – doctorand la Universitatea din Cambridge
January 2012
by Sens Unic

Camil Roman este doctorand la Universitatea din Cambridge la specializarea Politică și Studii Internaționale și editorialist la ziarul „România liberă”. S-a născut la Sighetu Marmației, Maramureș, a făcut liceul în Germania, ulterior a urmat cursurile Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din cadrul Universității București și masteratul la Universitatea Warwick, pentru ca în cele din urmă să ajungă să-și facă studiile doctorale la Cambridge. Camil lucrează la o teză de doctorat despre Revoluția Franceză și Revoluția Bolșevică și impactul pe care l-au avut acestea asupra evoluției politice europene, un proiect de care este foarte mândru și entuziast. Camil se identifică prin idealism realist, ambiție și seriozitate, calități ce îi ies în evidență imediat ce l-ai angrenat într-o discuție.
A răspuns cald şi prompt invitației noastre de a ne acorda un interviu. Prin natura și complexitatea răspunsurilor date a reușit să ne ofere o perspectivă amplă despre ceea ce presupune politica, modul în care acționează, felul în care ne influențează și diferitele ramuri de care se leagă sau în care intervin științele politice.

Interviu cu Camil Roman

Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul politică?

Auzim necontenit în zilele noastre că politica se referă la arta slujirii și realizării binelui comun. Nu aș vrea însă să poposim deocamdată prea mult la acest nivel, ci să ne orientăm privirile înspre profunzimile politicii.
Am să dau așadar un exemplu care mi se pare esențial pentru discuția noastră. Hannah Arendt, care a fost una dintre cele mai luminate minți ale filosofiei politice din secolul XX, considera că politica se suprapune cu însăși libertatea. A face politică implicându-te în treburile cetății, a fi actor în spațiul public, înseamnă nu (doar) a urma un principiu sau altul, a căuta un interes, o pasiune, o virtute, un bine etc, ci constituie o împlinire la nivel fundamental, filosofic a condiției libertății. Mergând pe urmele anticilor, pentru Arendt a acționa, a înfăptui, a începe în agora, a face deci politică, înseamnă eminamente a fi liber. Acesta este de altfel și motivul pentru care Arendt consideră că în statele totalitare omul nu este liber și deci se regăsește într-un spațiu apolitic sau antipolitic: el nu poate să acționeze în spațiul public. Desigur, Arendt comite aici greșeala comună tuturor liberalilor de a adopta doar perspectiva indivizilor care se opun ordinii totalitare și nu vede instituirea și supraviețuirea regimului totalitar ca pe un act de libertate, al celor care îl sprijină.
Însă această idee pe care o are Arendt de a lega acțiunea de libertate și ambele de politică rămâne în picioare și mi se pare fascinantă deoarece ea are intuiția fundamentală, antropologică a omului ca ființă care există în lume în măsura în care se pune în scenă, în măsura în care se reprezintă. Iar reprezentarea se înfăptuiește doar prin acțiune în agora. Cu alte cuvinte, la nivel istoric, exiști doar în cetate.
Mergând mai departe și vorbind acum despre sensul acestei libertăți, pentru mine politica are o vocație augustiniană, aceea de a concilia cetatea lui Dumnezeu cu istoria timpului uman. Și aceasta fără a pica însă în tentația de a imanentiza paradisul creștin aici pe pământ. Deci fără fantasme salvatoare colectiviste de oricare tip ar fi ele: chemarea este o responsabilitate personală care face până la urmă toată diferența. Însă din punctul meu de vedere, ceea ce trebuie asigurat în termeni practici este prezența și reprezentarea vie a creștinătății în spațiul public astfel încât libertatea creștină să poată fi descoperită de fiecare nouă generație.
Aceasta cred este marea miză de astăzi a bisericilor creștine și a creștin-democraţiei.

La ce nivel veți face politică? Global sau național? Sunteți interesat de parte sau de întreg? Învățați la Cambridge și despre politica României sau doar despre cea a lumii?

Nu a existat niciodată la mine o decizie strategică cu privire la a face politică, chiar dacă undeva în fundal această opțiune a părut întotdeauna naturală și probabilă deoarece m-am maturizat cu convingerea că aș putea face ceva bun pentru țara mea. Nu aș putea însă să mă pronunț acum când, dacă și sub ce formă se va materializa această aspirație. Uneori, lucrurile se întâmplă…sau nu.
La Cambridge pregătesc o teză de doctorat despre Revoluția Franceză și Revoluția Bolșevică și impactul pe care l-au avut acestea asupra evoluției politice europene. Toate acestea dintr-o perspectiva de antropologie politică/teoria relațiilor internaționale. Pe un plan fundamental, lucrarea este un efort de gândire pe cont propriu a modernității europene, atât la nivel filosofic cât și istoric. După cum vedeți, e vorba așadar de un proiect intelectual pe viață și nicidecum de unul care ar putea fi cuprins în orizontul de timp al unei simple lucrări de doctorat. Admit că sunt foarte mândru și entuziast de acest proiect și îmi place să cred că este ca volum și ambiție, un proiect titanic. Fiind cineva care admiră filosofic lenea și contemplația, doar așa mă pot motiva, doar așa mă pot pune în mișcare.

Mario Vargas Lhosa a candidat la preșendinția statului Peru și a pierdut, câștigând un contracandidat japonez Alberto Fujimori. Ce părere aveți despre ideile de mai jos scrise de Lhosa în cartea sa „Peștele în apă”?

„Mulți politicieni intră în politică animați de sentimente altruiste – să schimbe societatea, să facă dreptate, să lupte pentru progres, să moralizeze viața publică – dar în practica banală și obișnuită care este politica zilnică, toate aceste frumoase obiective dispar, devin locuri comune din discursuri și declarații ale acestei personalități publice pe care le folosește până -și pierd semnificația – pentru ca în final să prevaleze la el dorința de putere, crudă și adesea fără limite. Cel care nu reușește să simtă această atracție obsesivă, aproape fizică față de putere, reușește cu greu să devină un politician de succes!”

Subscriu întru totul la ultima parte a reflecţiei lui Lhosa. Adică, oricine nu a simțit puterea seducătoare, demiurgică a politicii nu are ce să caute acolo şi nu va fi niciodată capabil să-i facă pe alții să îl urmeze. Pe de altă parte, nu susțin viziunea cinismului absolut cu care îl îmbracă unii pe politician, prin care îl transformă într-un fel de entitate golită de orice conținut, în epicentrul căreia se află doar setea de putere. Dimpotrivă, toți politicienii reprezintă ceva și sunt nevoiți să creadă în ceva, și asta zilnic, pentru că toți au nevoie de legitimație și au nevoie de un „manual de orientare” ontologică care să-i ajute să înțeleagă realitatea, să o judece, să ia decizii. Așadar, contrar a ceea ce se crede de obicei, mie mi se pare că de cele mai multe ori problemele apar mai degrabă de aici decât de la setea de putere oarbă și goală. Uitați-vă doar în jur și veți vedea câți indivizi sunt spălați pe creiere de tot felul de ideologii, cu care în principiu nu mai poți să porți un dialog de substanță. Ideologiile au luat locul gândirii, experienței și tradiției dacă vreți. Iar ideologiile care cenzurează cel mai mult gândirea în spațiul public sunt și cele care fac cele mai multe ravagii. Cel mai la îndemână exemplu care îmi vine acum în minte este ideologia corectitudinii politice. Mi se pare un dezastru, o cangrenă care va costa scump pentru că tinde să tocească simțul critic și produce imbecili semi-docți pe bandă rulantă.

Ce situri sau bloguri românești despre politică urmăriți? Dar internaționale?

În România urmăresc hotnews.ro, romanialibera.ro, revista22.ro, dilemaveche.ro, contributors.ro, evz.ro și mai rar blogul lui Traian Răzvan Ungureanu care scriind pe teme cultural-politice este, cred, un scriitor formidabil. De asemenea, mă uit din când în când pe blogul madame blogary.
La nivel internațional mă limitez de obicei la Frankfurter Allgemeine Zeitung şi la BBC.
Sunt mult mai multe și recomand o diversificare cât mai mare a surselor serioase de informație. Dar cu privire la aceasta am să vă surprind poate, căci, după aproape 10 ani de științe politice încerc să mă „izolez” pe cât posibil de mania actualității care invadează viața personală și o inundă cu o nesfârșită cacofonie de imagini și idei. E ceva maniacal în toată povestea asta de a sta „conectat” la realitate. Iar excesul acesta de care din păcate cred că dăm fiecare dovadă la un moment dat strică atât confortul personal cât şi gândirea. Mai ales gândirea. În concluzie, recomand în primul rând citirea pe cât posibil a cărților fundamentale, informația se poate ingurgita oricând după aceea.

Care e importanța internetului și a rețelelor de socializare în politică?

La modul general internetul are o relevanță absolut copleșitoare. În ceea ce privește rețelele de socializare- știu că ne gândim cu toții la primăvara arabă, la mișcările de tip „ocupați wallstreet” și iată, poate și la mișcările de protest de la București- aș spune totuși că influența lor este mai mică decât s-ar zice la prima vedere. Dacă vedem altfel acest lucru atunci riscăm să confundăm cauzele cu efectele. Adică, rețelele sociale pot ajuta enorm cu condiția ca ceva să existe deja în spațiul social într-o formă nefinisată care așteaptă să fie preluat și captat. Pasul obligatoriu rămâne ca oamenii să iasă din lumea virtuală, să se găsească în mod fizic și să aibă priceperea și voința să se organizeze.

Este importantă transdisciplinaritatea în politică?

Dacă vă referiţi la ştiinţa politică, aş spune că e crucială. Şi asta din simplul motiv că toate ştiinţele umane au în fapt acelaşi obiect de studiu: omul şi societatea. Diviziunea muncii la care s-a ajuns astăzi este în multe feluri extrem de regretabilă şi exprimă evoluţii şi tendinţe birocratice mai mult sau mai puţin arbitrare care ţin de acumularea cunoaşterii şi de logica de organizare a procesului de cunoaştere (dar şi de interese pecuniare!). Încă de pe băncile facultăţii aveam deja sentimentul că ştiinţa politică luată singură nu mă satisface intelectual deoarece are tendinţa de a lucra în parametrii anumitor canoane „ştiinţifice” care la limită pot ajunge pentru gândire mai degrabă o povară decât o descătuşare. Cu cât am înaintat în evoluţia mea academică, cu atât această intuiţie iniţială mi-a fost confirmată. La ora actuală, în general mi se pare că ştiinţa politică explică foarte multe, dar înţelege prea puţine. Cu alte cuvinte, deplâng orientarea ei metodologică supra-pozitivistă de care încă suferă şi care a dus la o tehnicitate conceptuală şi compartimentalizare adesea groteşti.

Care sunt științele care ating tangențial politica, în afară de religie și filosofie?

Nu doar tangenţial, ci chiar fundamental: antropologia, sociologia şi istoria.

Dintre filosofie, știință și religie care influențează mai mult politica?

Vedeţi, aici mi se pare că deschideţi o chestiune extrem de interesantă pe care mă tem că un simplu răspuns într-un interviu nu va fi suficient pentru a o clarifica. Voi încerca aşadar doar să o survolăm, cu toată stângăcia de rigoare. În cazul în care vă referiţi la politica practică, ceea ce cred că se întâmplă, atunci primul imbold ar fi să vă spun că toate influenţează mai mult sau mai puţin egal politica. Mai mult decât atât, ele se influenţează reciproc, există o mişcare circulară, o comunicare permanentă. Dacă privim însă mai atenţi, cred că se impune o anumită amendare. Toate au un impact asupra politicii, însă ştiinţa pare că preia supremaţia. Observăm de pildă că, în general, politicienii încearcă să îşi justifice opţiunile de politici publice pe o argumentare cât mai profesionistă, de la „experţi” citire. Aceasta nu e o întâmplare şi prea puţin contează că ei de multe ori ascund în acest fel interese nebănuite. Ceea ce este relevant este sursa de legitimare, care este ştiinţa, un anumit tip de gândire sistematică şi „obiectivă”. Şi această ştiinţă în ansamblul ei a devenit la nivel de mase populare, la nivel de cultură populară din care aceeaşi politicieni fac parte, a devenit de multe ori predominantă transformându-se din păcate în scientism, adică, aş îndrăzni să spun într-un fel de gnoză a modernilor. Aceasta după cum se poate bănui nu are întotdeauna efecte plăcute, iar criza economică actuală se „datorează” în mare parte şi acestui lucru: încrederea oarbă a politicienilor în tot felul de „guru” economici care pretind că relevă realitatea aşa cum e ea, în sine, nici mai mult, nici mai puţin. Pretenţia aceasta e bineînţeles ridicolă şi încă nu am văzut economişti care să vină şi să spună franc: „Disciplina economiei a dat-o în bară! Oameni buni, ne pare rău, ştiinţa este şi ea un produs cultural, în bună măsură o creaţie socială sacralizată!” Un astfel de avertisment nu are loc, dimpotrivă! Aceasta fiind situaţia, cred că există o obligaţie a oricărui intelectual critic de a atrage atenţia asupra riscurilor pe care le reprezintă poziţiile prea dogmatice.

Ce personalitate din România v-a influențat cel mai mult? Ce modele aveți?

Nu ştiu dacă am avut modele, cred că e prea mult spus, însă cu siguranţă am oameni de inspiraţie. Şi aceştia au fost şi sunt mulţi. Unii pe care îi am în jurul meu sau cu care m-am intersectat la un moment dat în viaţa mea, alţii care au trecut de multă vreme în lumea celor drepţi. Nu aş vrea însă să dau nume acum şi sper să îmi înţelegeţi discreţia. Oricum, aceste surse de inspiraţie cred că evoluează o dată cu procesul de gândire: descoperi, uiţi şi redescoperi odată cu momentele în care te uiţi şi te regăseşti.